Doina Ruști ― Mămica la două albăstrele
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză
Iași, 2013

Doina Ruști este genul de prozator care nu are cum să nu-ți placă. Proza ei vorbește pe limba ta, a cititorului de acum, din România anului de grație 2013. Iar subiectele pe care și le alege nu pot lăsa indiferent nici pe cel mai dezinteresat om.

Dacă până la acest roman, cele de mai sus se puteau doar intui, odată cu Mămica la două albăstrele va fi clar, cred, pentru oricine de ce cărțile Doinei Ruști au avut parte până acum de așa mare succes. Găsim aici, într-o formă aproape declarativă, intenția autoarei dintotdeauna: de-a folosi actualitatea imediată ca sursă de inspirație – și de a construi pe bazele ei, subtil, firesc, așa cum au făcut toți marii prozatori la vremea lor, subiecte cu semnificații universale/ universalizante. Nu e deloc ușor acest lucru, spectrul impresiei de fals, de sforțare pândește la tot pasul. Doinei Ruști îi reușește, însă, cu brio.

Acțiunea din Mămica la două albăstrele se desfășoară în a doua jumătate a înverșunatului an 2012 – exact perioada marcată de luptele politice la vârf, care au deturnat atenția tuturor de la lucrurile mărunte, și întotdeauna mai importante, din jurul lor. None este cameraman de televiziune și lucrează pe teren pentru un canal TV specializat în cancanuri și mondenități. Meseria îl poartă, astfel, prin casele divelor de carton, ale maneliștilor care știu să recite poezie modernă, ajunge să dea o mână de ajutor la filmările diverselor videoclipuri… Pe scurt, este un om care încearcă să se descurce în viață. Locuiește cu soția, cu fiica lor adoptivă și cu mama sa într-un apartament de bloc și trece prin criza vârstei mijlocii. De aceea, când cântăreața Li Zeta, aflată pe val, se arată interesată de el (omul banal, șters, fără bani și fără glorie), aproape că nu stă pe gânduri și își înșală soția. În paralel avem fragmente din activitatea premierului Ponta, care primește pe pagina de Facebook mesaje de încurajare și sfaturi din partea celei care semnează ingenuu „Mămica la două albăstrele” – importanța acestor inserturi, dincolo de plusul de autenticitate adus la zugrăvirea momentului social și politic, se relevă abia la final și este, poate, cel mai cutremurător moment al cărții.

Romanul Doinei Ruști prezintă fără parti-pris-uri ori un ton moralizator desuet situația morală a unor oameni care, prinși sub vremuri, încearcă să își înțeleagă rostul. Și eșuează lamentabil. Totodată – prin povestea căutării tatălui pierdut de None și chiar a mamei care a abandonat-o pe Carina, fiica lui adoptată, este atinsă subtil și problema dezrădăcinării, a dispariției într-o zonă neclară a locului de unde venim. Ceea ce atrage după sine o nesiguranță cu privire la locul înspre care ne îndreptăm. Din acest punct de vedere destinul ales de autoare pentru personajele ei este cu atât mai trist cu cât el decurge natural din însăși analiza actualității.

Mămica la două albăstrele, romanul Doinei Ruști despre România momentului, la firul ierbii, va fi citit și înțeles pe deplin, cu certitudine, de românii deceniilor viitoare. Nouă, celor de acum, ne rămâne sarcina asimilării lucrurilor care sunt spuse în spatele poveștii – după parcurgerea, din pură plăcere, a poveștii înseși.

Text apărut inițial în revista Familia, nr. 6 (571)/ iunie 2013