„Exorcizat”, de Radu Găvan

Radu Găvan, Exorcizat, Editura Cărțile Arven (Herg Benet), București, 2014

Romanul cu care debutează Radu Găvan, un încă tânăr agent de turism bucureștean, pasionat de literatura transgrevisă, provocatoare, este chiar asta: o carte care sigur nu te lasă indiferent, povestea unui tânăr cu care viața în tranziție perpetuă nu este deloc blândă, zbaterile sale de a supraviețui atât vitregiilor exterioare (teama permanentă de ziua de mâine, răutatea, viclenia, perfidia celor din jur etc.), cât și, mai ales, minții sale împinse periculos de aproape de buza prăpastiei. Caracterul transgresiv chiar de aici provine, din lupta lăuntrică pe care o dă protagonistul pentru a-și găsi un minimum de pace, liniștea care să îi permită dacă nu să accepte, măcar să supraviețuiască onorabil în lumea-n care s-a născut.

M-a impresionat foarte tare cartea lui Găvan. Am citit-o într-o ediție self-published, în format electronic. M-a convins că este un scriitor înnăscut, motiv pentru care, după ce editura Herg Benet a decis să reia Exorcizatul în ediție pe hârtie, oficială, exact această sintagmă, „scriitor înnăscut”, am folosit-o ca titlu pentru postfață. Motiv în plus să recomand încă o dată cartea și autorul.

[în Camera de gardă, Familia, nr. 2/2015]


Newsletter

Reclame

„Punct și de la capăt”, de Gabriel Chifu

Gabriel Chifu, Punct și de la capăt, Editura Polirom, Colecția Fiction Ltd., Iași, 2014

Un roman foarte bine țesut, o descoperire a trecutului prin poveste guvernată de însuși „duhul povestirii”, cu o coborâre graduală în timp, de la prezentul în care profesorul Basil Dumitrescu, cel în care sălășluiește „duhul” și care, fără să știe, a declanșat lanțul de evenimente ale cărui victime sunt trioul Octavian-Vera-Damian și, într-un final, doctorul Mihai Deleanu, fiul Verei și, foarte probabil, al lui Octavia, este centenar, și până în îndepărtatele zile dinaintea celui De-al Doilea Război Mondial. Această coborâre prilejuiește dezvoltarea, pe rând, a unui roman carceral, unde cei doi foști prieteni și, ulterior, rivali Octavian și Damian sunt puși în contrast, primul suferind cu stoicism închisoarea, în vreme ce al doilea alegând să facă jocul sistemului, devenind cel mai temut torționar de la Pitești; a unui roman de dragoste, al ruperii relației dintre Vera și Damian, care o înspăimântă cu convingerile sale comuniste tot mai ferme, și al înfiripării relației dintre ea și Octavian; și, împletindu-se cu acesta, a unui roman al descoperirii, al tinereții: atracția legionară pe care le-o cultivă profesorul Basil Dumitrescu, niciodată oficializată cu adevărat, însă transformată în motiv de pedeapsă după schimbarea sistemului. Tustrele aceste romane sunt cuprinse în rama largă a romanului detectivistic, al căutării originilor, pe care îl întreprinde ziaristul Valentin Dumnea la rugămintea prietenului său, doctorul Mihai Deleanu. Pare greu de urmărit, așa, în rezumat, însă garantez vă autorul știe să deruleze povestea astfel încât ițele să nu se încurce, ci dimpotrivă – să se înșire fermecător.

Mi-e limpede, citind acest roman, că Gabriel Chifu e născut romancier; un simplu prozator nu ar fi reușit să ducă la capăt un proiect atât de ambițios.

[în Camera de gardă, Familia, nr. 2/2015]


Newsletter

„Sfîrșit de sezon”, de Marius Chivu

Marius Chivu, Sfîrșit de sezon, Editura Polirom, Colecția Fiction Ltd., Iași, 2014

Nu sunt multe exemple de cronicari literari care să fi trecut în „tabăra adversă” cu real succes, până într-acolo încât armele noului meșteșug să îi reprezinte mai bine. Marius Chivu este, însă, cu siguranță, un exemplu excelent. Primul său volum de proză scurtă, Sfîrșit de sezon, m-a încântat. Sunt aici unsprezece povestiri foarte bine scrise, din care am desprins trei… preocupări majore. Protagonistul, mereu același, deși cu atribute diferite, se prezintă în trei ipostaze, fiecare ținând de mediul în care se mișcă. Este, prima dată, actualitatea, zona citadină, cu probleme și petreceri, unde el încearcă să își găsească locul, să se integreze. Este apoi întoarcerea la copilărie, la lumea din care vine, și aici (proze precum „În familie” și „Întoarcere”) mi se pare că autorul excelează. Și mai este, apoi, evadarea, fuga deopotrivă de trecut și de prezent, cel mai adesea într-un loc atemporal, precum Vama, la mare, deci, ca în „La vulturul de mare cu peștele în gheare”, „Wyoming” sau „Vieni qua!”. Este o proză construită pe calapod american, cum bine s-a remarcat, și acest lucru, singur, ar fi demn de apreciere, întrucât asta înseamnă o anume rigoare în plămădirea narațiunii, un accent pus cu precizie pe acele elemente care fac povestea să meargă înainte, o atenție sporită acordată construirii personajelor, căutarea efectului prin ricoșeu…

Marius Chivu se prezintă, deci, ca un prozator foarte talentat pe care îl voi urmări fără îndoială pe viitor. Cu atât mai mult cu cât înțeleg că-și dorește să se dedice prioritar acestei îndeletniciri creatoare.

[în Camera de gardă, Familia, nr. 2/2015]


Newsletter