Scriitorul şi redactorul-şef al revistei de cultură Familia Mircea Pricăjan şi-a lansat, joi, alături de doi invitaţi – cronicarul Dan-Liviu Boeriu şi secretarul general al Familiei, Miron Beteg – cel mai recent volum, „Murmur”.

Evenimentul s-a desfășurat la librăria Humanitas, iar între participanţi s-a numărat inclusiv tatăl autorului, care spre finalul evenimentului şi-a întrebat fiul cum de ţine minte atâtea detalii din copilărie, semn că povestea romanului surprinde momente din viaţa reală a scriitorului.

„Am scris-o pentru mine!”

Încă din debutul întâlnirii, Mircea Pricăjan a ţinut să anunţe publicul că şi-a scris noua sa carte „fiind egoist”. „Cartea trebuia să aibă o altă formă, dar textul cerea o completare a actualităţii, pe care am făcut-o. Atunci când am scris-o am făcut-o pentru mine, fără să mă gândesc la publicarea ei. Nu ştiam ce voi descoperi pe parcursul scrierii sale. A fost ca şi cum aş fi săpat un şantier”, le-a spus scriitorul celor circa 80 de persoane adunate în librăria din centrul Oradiei, printre care s-au remarcat episcopul greco catolic Virgil Bercea și viceprimarul Antonia Nica.

[Citiți mai departe…]

Scriitorul Mircea Pricăjan și-a lansat joi, 16 martie, cel de al patrulea roman, Murmur, apărut în acest an la Editura Humanitas. Romanul a apărut în colecția „Scriitori români contemporani” și pune în discuție „ideea memoriei înșelătoare, a amintirii care mistifică în aceeași măsură în care pare să și explice corespondențele dintre un trecut aluvionar și un prezent continuu și haotic” (Dan-Liviu Boeriu).

Lansarea a avut loc la Librăria Humanitas, în prezența unui public numeros, și i-a avut ca invitați pe cronicarul literar Dan-Liviu Boeriu și redactorul Revistei Familia, Miron Beteg.

Așa cum a mărturisit în debutul lansării Mircea Pricăjan, cartea fost scrisă de-a lungul a patru ani și asta pentru că nu și-a dorit, neapărat, să o termine. „Pentru mine a fost ca o muncă de arheologie. Mergeam din aproape în aproape și eram curios ce o să descopăr”, a spus Pricăjan.

[Citiți mai departe…]

„Din nou în fața caietului ăstuia. Vremea confesiunilor. Noaptea tîrziu, în apartamentul meu strîmt ca un gînd negru. Departe, prea departe de casă. Dar numai pentru încă o zi.

Am hotărît să dau bir cu fugiții. M‑am gîndit îndelung, m‑am mustrat și m‑am certat și mi‑am zis că nu mă recunosc. M‑am amenințat că voi uita de mine, că nu merit să mă mai văd la față. Sînt un laș. Știu asta, o vor spune toți. Sau măcar o vor gîndi. Nu‑i condamn. Ar trebui să lupt, să fac dreptate, să scot adevărul la lumină. Asta face un jurnalist. Mai ales cît luptă pentru unul de‑ai lui. Un coleg, un confrate, un prieten. Silvio. Ar trebui să nu am odihnă, să fiu ca un cîine turbat, să sap pînă‑mi rup ghearele în pămînt, să urlu și să mușc. Știu asta. Știu. Silvio trebuie răzbunat, memoria lui se cere onorată‑n felul ăsta. O cruciadă ar putea să înceapă. Dar nimic din toate astea nu se va întîmpla. Sandu ne‑a adunat în camera de ședințe și ne‑a spus‑o clar. „Ne pare rău, e revoltător, e strigător la cer“, a zis și n‑o zicea doar așa, era sincer, aproape plîngea. „Nu putem face nimic, oameni buni. Nu putem! Să nu vă treacă prin cap vreo prostie. M‑auziți?“ Nimeni nu s‑a împotrivit. Am strîns toți din dinți și am tăcut. Încă un moment de reculegere. Ce voia să spună șeful nostru era că n‑are nici un rost să încercăm. Fusese un mesaj. Trebuia să fim înțelepți, să‑l înțelegem. Asta era limita. S‑o recunoaștem și să mergem mai departe. Să ne facem meseria, să ne documentăm și să fim combativi, să nu iertăm… nimic. Cu unele excepții, se‑nțelege. Ca să ne fie bine, ca să nu ne fie rău. Ce să faci, n‑ai ce să faci. Move on. Toți am înghițit în sec, înțeleseserăm.” [Citiți mai departe]