Festivalul Zile și Seri de Literatură Doinaș, ediția a 3-a – Arad

Lumea bună se strânge la Arad, la SAD!

Eu, unul, voi fi activ la două evenimente din program (27 aprilie, ora 16.00 – Revista Iocan – Proza de azi – genul scurt, Librăria Corina & Galeria Delta, și 29 aprilie, ora 10.00 – Divanul prozatorilor, Librăria Corina & Galeria Delta), dar nimic nu ne împiedică – ba dimpotrivă! – să ne întâlnim și la cele unde-mi voi exhiba… pasivitatea. 🙂

Pagina fb a festivalului SAD, aici.

Radu Țuculescu despre „Calitatea luminii”, în Familia nr. 3/2017

Mici nimicuri sau Codin, blînda teroare

 

Să mă explic, de la bun început, pentru a înlătura orice ambiguități. Mici nimicuri se numește o Suită pentru orchestră de cameră, o mică bijuterie, semnată de Mozart. Apoi, eu de cîte ori citesc numele Codin, fără să vreau mă duce gîndul la Codin cel rău, cel dur, hoț și bandit, descris memorabil de Panait Istrate, după un personaj real care bîntuia prin Brăila secolului trecut și care, printre altele, își bătea mama, sistematic. Nu l-am întrebat pe tînărul autor dacă, în mod deliberat, l-a numit Codin pe bebelușul din romanul său (Calitatea luminii, Ed. Polirom, 2016), ca o fină dîră de umor la adresa convulsiilor, uneori de-a dreptul dramatice, dobîndite de cei doi părinți, Carmina și Antim, după ce s-au trezit cu progenitura apărută în brațele lor și pe care o credeau, adesea, plină de ură la adresa lor, mai ales a mamei… „ Alienul acela o mușca de sfîrcuri pînă la sînge și Carmina îl ținea în brațe și-l privea printre gene, săgetată de dureri atroce, și nu avea habar de ce făcea aia, de ce se supunea la un atare chin pentru un străin. Vedea în ochișorii lui lăptoși doar foame, foame și chiar ură atunci cînd nu venea laptele și el o mușca furios, parcă pedepsind-o…” Și urletele, nu doar suptul, bebelușului nu puteau însemna decît ură. Își merită…numele, zic eu, ca simplu cititor. Pe autor îl cheamă Mircea Pricăjan și a tradus din engleză, pînă acum, rafturi întregi de cărți groase cît cel puțin trei degete de măcelar, a scris un roman horror, a fondat Revista de suspans iar acum a publicat un roman…domestic.

Mircea Pricăjan are chipul unui băiat mare, senin și mereu cuprins de-o vie curiozitate, cu priviri sincere și ghidușe, totodată, ascunse în spatele unor perechi de ochelari care amintesc de Stephen King! Știe să asculte (rar așa ceva!), mereu cu un zîmbet subțire pe buze, știe să dea replică, fără ranchiună, direct și cu stăpînire de sine, știe să povestească dacă este lăsat, și e capabil să comenteze pe diverse subiecte, nu doar literare.

Romanul său cu un titlu care te duce cu gîndul mai degrabă la o lucrare… științifică, are și doza de fină, de subtilă analiză psihologică fără ostentație, necesară oricărei literaturi de… calitate! Subiectul este simplu. Un colaps care intervine în viața unui cuplu, după ce li se naște primul copil, iar această „apariție” face ca relațiile dintre cei doi proaspeți părinți să se deterioreze. Atunci iau hotărîrea să petreacă cîteva zile la o cabană, între munți, departe de lumea dezlănțuită, în speranța unei reveniri. Iar speranța își va arăta căpșorul chiar în ultima zi petrecută la Cabana Păstrăvilor. „…era încă devreme, ora nouă, devreme pentru o zi de duminică, ea se trezise de pe la șase și avusese ca un fel de premoniție, își băuse cafeaua cu ochii pe geam, unde lumina creștea cu rapiditate, apoi ceva din calitatea ei, a luminii, îi vestise vremea bună care acum știa sigur că venise…” Iar finalul, cînd micuțul „terorist” Codin face, singur, primul său pas, e semnificativ în conotațiile sale.

Dacă romanul l-ar fi scris Agatha C., cabana ar fi fost izolată, brusc, de-o avalanșă și, mamă!, ce de crime misterioase s-ar fi declanșat! Ce de suspansuri! Ce de sînge! Așa, nu tu crime, nu tu mister, doar viață „normală”, viața noastră cea de toate zilele, văzută prin lupa personală a autorului.

Romanul lui Mircea Pricăjan este un roman al gesturilor simple, al micilor (mari) necazuri, al sentimentelor deteriorate, al refacerii unei relații în care fiecare protagonist poartă o „vină” de greutate egală. Scris cu fraze lungi, fluide, bine strunite, alternînd cu altele scurte, precum tonalitățile majore alternînd cu relativele lor minore într-o piesă muzicală, romanul curge ca o apă lină, uneori aproape proustian, cu adîncimi nebănuite dar și cu discrete ironii și autoironii fără de care ar fi fost sec, sterp. Paginile sale au parfumul discret al confruntărilor domestice, al întrebărilor firești care nu-și găsesc, întotdeauna, imediat, răspunsurile corecte. O luptă surdă duce fiecare în parte, atît el cît și ea, mai ales cu propriile lor neliniști, angoase, spaime. Încet, timpul care se strecoară printre cei doi soți, tineri părinți, în vîrful picioarelor, ca să folosesc o personificare, limpezește lucrurile, iar cuplul recucerește terenul pierdut, recucerește și dormitorul, regăsindu-se ca în prima zi, în timp ce micul „bandit”, pe care-l iubesc atît de mult aproape fără să-și de-a seama, pășește pe propriile picioare în lumina care și-a recîștigat calitatea. O carte în care mulți se vor recunoaște, ceea ce, să fim sinceri, nu e puțin lucru.

Sursa: Revista de cultură „Familia”

Camera de gardă, în „Familia” nr. 2/2017 – despre Ganea, Ernu, Teodorescu & Măceșaru

Tudor Ganea – Cazemata, Editura Polirom, Colecția Ego. Proză, Iași, 2016 – 216 pagini

În 2016 am avut două debuturi în proză remarcabile. Întâmplător sau nu, ambele cu iz de mare. Radu Niciporuc, cu proză scurtă, și Tudor Ganea, cu roman. Cazemata a un spectacol al imaginilor răpitor-fantasmagorice. O proză bine strunită, cu accente atât pe oralitatea veridic redată (monologurile personajelor-cheie sunt, poate, partea cea mai izbutită), cât și pe narativul descriptiv, dar alert. Totul în slujba unei povești îmbibate de fantastic până la ultima cusătură. Un colaj perfect de scene/imagini memorabile, toate cu putere de transpunere în fresce suprarealiste, stop-cadre ale unei pelicule demne de Tim Burton. Rămân în gând episoade precum partidele de pescuit cu sute de oameni goi repezindu-se în valuri spre bancurile de guvizi și ieșind apoi la mal cu trupul înveșmântat în peștii prinși în cârligele înfipte deopotrivă și în corpul pescarilor; efectul hipnotico-erotic al portțigaretului folosit în chip de fluier, cârdurile de femei alergând extaziate în urma celui care, aidoma Flautistului din Hamelin, caută să le subjuge; alergarea copiilor din cartierul clădit în jurul tenebroasei cazemate, fuga lor spre blocuri după ce au umplut caldarâmul de misterioase desene în cretă, totul în timp ce bat din palme și deasupra lor se ridică nori multicolori din praf de cretă etc. Imaginația scenică a lui Tudor Ganea nu poate să nu impresioneze; aici, în acest vizionarism cu cheie, stă marea lui putere. Întregul roman este o țesătură atent lucrată, debordând de personaje fabuloase, purtătoare ale unor povești a căror credibilitate nici nu mai contează. Până la finalul anunțând o apocalipsă a apelor – un nou Potop – cititorul este pe deplin convins să îmbrățișeze dezideratul oricărui autor de fantastic: „suspension of disbelief”.

 

Vasile Ernu – Bandiții, Editura Polirom, Colecția Ego-grafii, Iași, 2016 – 368 pagini

„Actualitatea și realitatea nu sunt în centru, ci la periferie. Centrul este doar un loc al celor care trăiesc ceva ce a avut deja loc la periferie.” Am ales acest pasaj din noua carte a lui Vasile Ernu, a doua parte a Micii trilogii a marginalilor, din motive evidente. Rezumă la fix motivația acestui demers. Și explică, implicit, situația: o privire inevitabil de la centru asupra a ceea ce periferia deja a consumat. Un exercițiu reușit de istoricizare a unei părți dintr-un spațiu care, în sine, nu poate face aceasta. Tot aici ni se explică și mai exact: „Legendele și parabolele sunt de fapt istoria oamenilor de la periferii…” Actualitatea marginii respinge ideea de reflecție. Singurul sprijin fundamentat într-un anume trecut vine sub forma legendelor, istorii „din afara timpului”, acele „rețete” bune oricând și atât de asemănătoare cu reflexele musculare. Bandiții din acest volum sunt, de aceea, imagini reconstruite și așezare în logica istorică a filosofiei „de centru”. Analiza lor comportamentală, ierarhizarea lor – întregul eșafodaj taxonomic are aici în vedere publicul țintă, receptorii care suntem noi, „fraierii”. E aici un efort de traducere, de explicare și îmblânzire a unei tagme despre care prea puțin exegeți au simțit nevoia să vorbească. Volumul lui Vasile Ernu vine, deci, pe acest gol uriaș, un gol pe care îl umple cu deosebită empatie. O galerie de portrete excepțional realizare pune carne pe argumentația cărții, iar aici prozatorul Ernu iese la suprafață ca marele câștigător al pariului cu sine însuși. Rezultă o carte care va face în mod sigur să crească măcar un pic sâmburele de omenie din fiecare cititor.

 

Irina Teodorescu – Blestemul tâlharului mustăcios, traducere de Mădălina Vatcu, Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, Iași, 2016 – 176 pagini

Legenda unei familii românești. Familia Marinescu. Începând cu un eveniment improbabil din prima jumătate a sec. XIX. Tâlharul mustăcios, cel care, murind de mâna boiernașului Gheorghe Marinescu, aruncă blestem de moarte pentru toate generațiile „până în anul 2000”, are rol mitologic, el dă o verticală în timp acestui neam măcinat de spaimă. O narațiune ingenioasă, migăloasă, cu accente tragi-comice, un text al unei autoare născute în România, dar care a scris și și-a primit recunoașterea literară în Franța adoptivă, o traducere, așadar, în limba română (exemplar muncită de Mădălina Vatcu!), o demonstrație de virtuozitate narativă. Un mic roman despre o mică istorie de familie. Generația interbelică are parte de cea mai mare atenție, o generație la răscrucea istoriei marcată de excese, sacrificii cu rol de exorcizare, derută identitară, căsătorii intempestive, trădări și dușmănii fraterne… Venind spre anul expiator 2000, amenințarea tâlharului mustăcios se diluează și, inevitabil, familia Marinescu ajunge la disoluție. Narațiunea poate fi încercarea ultimei fiice din neam de organizare a unei moșteniri sentimental-afective – totul este doar o posibilitate, o recuperare justificativă, prin prisma unui mit personal, posibil născocit, a identității pierdute. Împlinirea unui destin imaginat este de preferat absenței oricărei noime. Irina Teodorescu pune în pagină, cu rafinament și de o manieră unică, năzuința spre sens, oricât de improbabil, a omului din toate timpurile.

 

Ciprian Măceșaru – Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, Editura Cartea Românească, București, 2016 – 144 pagini

Strâmbeni, România. O localitate cu ambiții de republică. Locul în care nu se întâmplă nimic, până când totul dispare înghițit de steril. Localnicii par biete marionete într-o piesă al cărui comic trist chiar ei îl dau. Primarul, preotul, polițistul, tânărul rocker noaptea jucător de poker pe internet și ziua înamorat de-o jună manelistă, fotbalistul ratat, părinții care își așteaptă fiica în vizită și primesc bonus un viitor ginere de culoare, negru ca noaptea… Personaje alcătuite din câteva tușe groase, situații duse la limita credibilului – totul pentru a realiza, hiperbolic-buf, o imagine a românismului provincial, o lume paralelă aflată în perpetuă derivă, fără orizont și fără scăpare. Ciprian Măceșaru are știința acestei distilări, punând în crochiu relevant o întreagă panoramă a firii românești. „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta” problematizează lejer și firesc, în chip rar, universul găunos al unei Românii cu care noi, ființe urbanizate, avem legături tot mai subțiri.

Sursa: Revista Familia, februarie 2017