Despre „Pumn-de-Fier” pe citestema.ro

„Se întâmplă uneori să scrii la cerere. Să scrii, cum ar veni, pe comandă. În cazul Pumnului-de-Fier, comanda a venit din partea celui căruia trebuie să am mare grijă ce dorințe îi îndeplinesc. Pentru că la nici șapte ani, un copil poate să aibă cele mai bizare cereri. Majoritatea, complet nesănătoase. Unele cu totul nerealizabile. Când însă copilul îi cere părintelui să îi scrie o carte, iar copilul știe bine că părintele lui a mai făcut din-acestea, n-ai de ales decât să accepți provocarea. În definitiv, dacă părintele ar fi sudor și copilul i-ar cere un leagăn, ar primi cu siguranță cel mai bine sudat leagăn din câte poate face acel părinte. Comanda aceasta este nu numai realizabilă – este de-a dreptul o datorie părintească. Așa că și eu mi-am recunoscut datoria (între noi fie vorba, știam că momentul va veni și cred că l-am și pregătit de-a lungul timpului) și am lăsat orice aveam în lucru pentru a începe să scriu povestea băiatului cu pumn de fier.

Înainte de toate a fost titlul.

[…]”

Citiți mai departe…

Reclame

„Pumn-de-Fier” la Gaudeamus Oradea

Editura Polirom va participa în perioada 9-13 mai 2018 la Tîrgul de Carte Gaudeamus Oradea cu peste 500 de titluri, 20-25 % reducere, cărți la prețul promoțional de 10 lei.

În cadrul tîrgului, va avea loc un eveniment dedicat volumului Pumn-de-Fier, de Mircea Pricăjan, cel mai recent titlu apărut în colecția Junior a Editurii Polirom.

Mircea Pricăjan despre Pumn-de-Fier (Polirom, 2018) la Clubul de lectură al Școlii gimnaziale nr. 16 din Oradea
Vineri, 11 mai, ora 18.00, în cadrul Gaudeamus Oradea la Reading Corner (Piața Unirii)
Invitați: prof. Ioana Zsizsnovszky și elevii Școlii gimnaziale nr. 16
Invitat special: Pumn-de-Fier

Mihai are 6 ani și jumătate și e pasionat de Lego și supereroi. Cu cîteva zile înainte de vacanța de vară, pe care și-o va petrece la bunici într-un sat îndepărtat numit Crișan, își rupe mîna. Venit de la oraș, cu o mînă în ghips, nu-i e deloc ușor să-și facă prieteni printre copiii care se cunosc de multă vreme și care îl privesc ca pe un ciudat. Nici încercările cu orătăniile din curtea bunicilor nu sfîrșesc prea fericit. Dar în vara aceea, Mihai face o descoperire: după ce își scoate ghipsul, „mîna de beton”, cum îi spune doctorul, își dă seama că nu simte nici o durere, că poate să spargă pietre strîngîndu-le în pumn, că are o superputere. Și nu numai atît: mîna lui cu puteri fantastice îl împinge să facă tot felul de lucruri necugetate, iar copiii din jur îl privesc cu neîncredere. Pînă și cățelul Ares pufnește și fuge de el. Pînă cînd, într-o zi, la o petrecere…

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din oraşul natal, cu o teză despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. În 2002 a publicat romanul În umbra deasă a realităţii, iar în 2016, Calitatea luminii. A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariţia mai multor reviste literare electronice şi a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Din anul 2003 este redactor la revista de cultură Familia.

Sursa: site-ul Polirom

Renata Orban despre „Calitatea luminii”, în Familia nr. 7-8/2017

Al doilea roman al lui Mircea Pricăjan, Calitatea luminii, este un roman al familiei, o proză înduioșătoare, de o simplitate și puritate pe care rar le mai putem găsi în proza de azi. Totuși, una dintre temele centrale ale lui este groaza: frica imensă de a răni cea mai importantă ființă din viața unor părinți, copilul lor.

Carmina și Antim, părinții lui Codin, un băiețel de opt luni, fac o scurtă excursie la Cabana Păstrăvilor, unde vor reuși să se regăsească pe ei înșiși, unul pe celălalt, și mai ales, să realizeze conexiunea cu copilul lor. Narațiunea care descrie zilele petrecute la cabană se întretaie cu câteva analepse ce prezintă adolescența lui Antim, un tânăr introvertit, fără succes la fete, care trăiește frica morții. Mai târziu, va reuși să-și înfrângă frica, dar doar temporar, până la nașterea copilului său: „o întâlni pe Carmina și iubirea lor spulberă orice urmă de frică. Asta până când veni pe lume Antim și Codin înțelese ce înseamnă spaima adevărată.” Această groază o trăiește mereu, în orice activitate de îngrijire a copilului, una dintre scenele marcante în acest sens fiind cel în care i se face baie micuțului: „Când îi făceau baie cu buretele, prefera să fie cel care îl ține suspendat pe brațe (având mare grijă să nu îi scape capul!) decât cel care plimba bucata de burete moale peste burta în mijlocul căreia atârna mațul încă incomplet uscat. Îi era mult prea ușor să-și imagineze momentul când s-ar agăța de acel apendice și, panicat, ar trage de el prea tare, făcând clema să se desfacă și destrămându-și astfel propriul copil, din care s-ar fi scurs atunci toate viscerele – în zadar s-ar fi repliat el iute și-ar fi acoperit gaura cu palma: organele mici s-ar fi vărsat în cădița de baie în urletele inumane ale copilului și sub privirea lui opacă, nedumerită, într-un fel acuzătoare.”

În paralel, narațiunea se axează în jurul micilor realizări ale lui Codin, care acum, la Cabana Păstrăvilor, reușește să doarmă bine, permițându-le părinților săi nu numai să aibă acces la intimitate, dar și să restabilească căile de comunicare, pierdute odată cu nașterea copilului. Momentul cel mai înduioșător, care transformă cele trei personaje într-unul singur, în familie, este cel în care Codin râde pentru prima dată, fiind provocat de strâmbăturile lui Antim și astfel se realizează, în sfârșit, conexiunea dintre tată și fiu, a cărei lipsă de până atunci provocase toate angoasele: „Codin era acolo cu el, între ei exista o punte de legătură, copilul o descoperise sau doar învățase să o folosească, în sfârșit. Antim a simțit atunci, a simțit fizic cum din spate îi cade o greutate uriașă, echivalentul a multe luni de frustrări și temeri adunate una peste alta, grămadă – toate au căzut în dimineața aceea și, chiar dacă știa că altele vor veni curând să le ia locul, știa la fel de bine că niciuna nu va mai fi la fel de apăsătoare. A râs atunci împreună cu fiul său, a râs și, când a văzut-o pe Carmina stând în ușă cu lacrimi în ochi, i-a făcut semn să vină cu ei în pat și așa au continuat să râdă tustrei, pentru prima dată o familie adevărată.” Astfel, romanul prezintă și diversele forme de comunicare dintr-o familie, calitatea cărora asigurând, în cele din urmă, însăși bunăstarea membrilor și buna înțelegere în familie.

Cea mai mare parte a romanului este narată din perspectiva tatălui, însă sunt prezentate și angoasele mamei față de sănătatea copilului. După (re)stabilirea echilibrului în familie, când comunicarea are loc atât în cuplu, cât și cu băiețelul, ultimul capitol prezintă perspectiva lui Codin, care se bucură de culori, de atenția și apropierea părinților, de ciripitul păsărilor, adierea vântului și de somn, în care singurul lucru pe care copilul îl face este să zboare, împreună cu părinții lui: „În somn, Codin doar asta făcea – zbura. Dădea din mâini și se ridica în aer. Văzându-l, mama se speria și îl prindea de un picior. Dar el lovea și mai tare din brațe și o ridica și pe ea. Atunci tata se agăța de piciorul mamei, încercând să-i readucă pe amândoi la pământ. Codin însă dădea mai tare din aripile-i închipuite și reușea să-l ridice și pe tata în zbor. Și zburau așa peste blocuri, pe deasupra parcului din cartier, pluteau purtați de vânt peste clădirea aceea uriașă, lăbărțată, unde îl ducea mama când era prea cald în apartament și pe străzi, acolo unde toată omenirea veni la o plimbare.”

Mircea Pricăjan reușește să transpună în roman un subiect delicat, cel al angoasei trăite de părinți, până în momentul primelor semne de comunicare ale copilului lor. Însă, Calitatea luminii se dovedește a fi, în cele din urmă, nu doar un roman al fricii, ci și unul al bucuriei, căci el se încheie cu prezentarea motivelor simple ale fericirii, care pot fi trăite cu adevărat doar din perspectiva inocenței copilului.

Renata Orban