A.R. Deleanu – Îmblânzitorul apelor
Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2012

Îmi vine greu şi mi se pare oarecum incestuos să scriu despre o carte pe care, într-un fel, am năşit-o. Îmblânzitorul apelor, romanul cu care debutează A.R. Deleanu, mi-este cunoscut de o bună bucată de vreme, cu mult înainte de-a fi tipărit între coperte şi scos pe piaţă. Autorul, pe atunci doar un nume care semnase câteva texte excelente (şi pe care nu am ezitat nicio clipă să le public în revista Suspans pe care o îngrijeam la vremea aceea), autorul mi-a trimis la un moment dat şi manuscrisul acestui scurt roman. Ocupat cu prea multe atunci, m-am limitat să-l scot la imprimantă, să parcurg sinopsisul care îl însoţise şi să-l pun la păstrare, cu gândul că îl voi citi cu primul răgaz. Şi chiar aşa am făcut, chit că apoi nu am mai avut ocazia să discut despre el cu autorul. De la acel moment am mai trecut de încă două ori prin textul romanului, o dată pe fugă, rememorând pasaje şi scene, căci A.R. Deleanu îmi solicitase – profesionist, n-am să mă satur să repet, profesionist ca puţini alţii – îmi solicitase un „blurb” pentru coperta a IV-a, şi încă o dată, recent, după ce cartea a apărut la editura Casa de Pariuri Literare. De ce această extinsă introducere confesivă? Pentru a vă convinge, fără a vă spune un singur cuvinţel despre Îmblânzitorul apelor, că romanul este cu adevărat o revelaţie, un text care reuşeşte, în pofida scurtimii sale, să atingă o sumedenie de subiecte „mari” în cel mai firesc mod cu putinţă. Asta nu poate fi decât marca distinctivă a unui prozator înnăscut.

Îmblânzitorul apelor poate fi citit în mai multe chei, după mai multe grilaje/ şabloane interpretative. Fără îndoială, acesta este un mare atu, şi încă unul care vine întotdeauna în întâmpinarea criticilor literari atenţi. Bagajul de semnificaţii fiind atât de bine garnisit, nici nu e de mirare că, până acum, niciuna dintre cronicile pe care le-am citit nu a reuşit să epuizeze „subiectul”. Căci povestea spusă aici este în acelaşi timp naraţiune (post)apocaliptică, parabolă a damnării creatorului, istorisire mistică, tramă a destrămării unei familii într-o lume alienată, poveste (închipuită?) de dragoste cu final tragic, alegorie biblică, transă transcendentală,meditaţie psiho-filosofică, un parcurs iniţiatic… Este, poate fi toate acestea dacă alegem să vedem lucrurile disecat, ca la o autopsie pe un corp neînsufleţit. Or,mie, ca triplu cititor (!) al Îmblânzitorului, vă pot spune că textul mi se pare că palpită la fiecare sfârşit de paragraf, sunt încredinţat că elementele din care este făcut îi asigură o funcţionare armonioasă tocmai fiindcă sunt naturale, fireşti, neostentative, iar nu bucăţi îmbinate cu de-a sila pentru a crea un monstru gen Frankenstein pe care numai fulgerul potrivit îl poate aduce la viaţă.

Aş spune, aşadar, că Îmblânzitorul apelor trebuie citit întâi şi întâi ca o poveste incantatorie, ca o proză în care poezia şi-a făcut casă (una plutitoare, într-adevăr) şi ca o încercare de punere în pagină a unor angoase şi temeri pe care autorul, fără nici cea mai mică îndoială, le trăia din plin la momentul conceperii acestui roman. Nu întâmplător povestea se deschide cu scena de la editură, unde protagonistul primeşte un nou refuz. Şi nu întâmplătoare e întoarcerea spre casă cu acel manuscris ameninţat de ploaia care începe să cadă. Toate celelalte elemente – familia disfuncţională, tatăl beţiv refugiat în beciul casei, fraţii nepăsători (unul infirm şi habotnic, celălalt – cu minţile furate de droguri) căsătoriţi, la unison, cu două gemene, iubita care dispare luată de apele umflate („pe tine te iubeşte apa, pe mine mă iubeşte pământul”) – toate se subsumează ideii de autor, de creator năpăstuit şi subjugat propriei sale creaţii. Potopul care se abate asupra lumii, luând locuinţa sa pe sus şi despărţindu-l definitiv de iubită (cea care, odată adusă în casă, pricinuieşte indirect moartea mamei, ca şi când în universul tânărului n-ar fi loc decât pentru o singură femeie), potopul este apocalipsa dorită de el, singurul deznodământ al poveştii pe care o trăieşte. Lăuntricul şi externul n-au o graniţă clară, textul le guvernează pe toate. Până la ultimul punct.

Cu Îmblânzitorul apelor se lansează la noi un mod de a scrie literatură; romanul acesta scurt şi la obiect, dar în acelaşi timp poetic şi cuprinzător, va face cu siguranţă o lungă şi frumoasă carieră. Păcat numai că asta îi va aduce, inevitabil, nenumărate disecţii. Iar în cazul romanului de debut al lui A.R. Deleanu, acestea se vor face întotdeauna pe viu, cu risipă mare de limfă narativă. Până la urmă, însă, asta e soarta cărţilor care (ne) trăiesc.

Recenzie apărută în revista Familia, nr. 9/2012