La grădiniţă, toaleta era în curte. Într-un colţ al curţii. O construcţie dreptunghiulară cu trei uşi. Intrai şi dădeai de o bancă din lemn în care era decupată o gaură. Fără apă curentă, fără porţelanuri şi chiuvete cu oglindă deasupra. O bancă găurită, şi jos – hăul. Caca prin care mişunau viermi cu coadă. Aşa cum am mai văzut apoi, puzderie, la toaleta unei mănăstiri din Moldova. Partea haioasă – şi asta mi-am amintit aseară, nu ştiu de ce, citind din Jurnalul lui Sorin Stoica – partea haioasă e că noi, băieţii de grădiniţă, nu aveam voie să facem pipi înăuntrul toaletei. Asta era ceva rezervat exclusiv fetelor. Noi eram trimişi de tanti educatoarea în spatele clădirii, între zidul de tencuială şi gardul de sârmă (dincolo de el erau bălării, iar dincolo de bălării era gardul fabricii unde lucraseră inclusiv bunicii mei). Acolo ne trimiteau şi acolo ne duceam, ne trăgeam în jos partea din faţă a nădragilor bleumarin, scoteam limbricul şi ne luam la întrecere care face pipi mai departe. Nici că ne păsa nouă de mirosul înţepător al urinei stătute, nici nu puneam la îndoială ordinul educatoarei. Pur şi simplu, aşa se făcea. Fetele înăuntru, băieţii afară.

Înăuntru aveam voie doar pentru treaba mare; deşi unii colegi o făceau şi pe-aceasta tot în spatele toaletei.

Pe aceeaşi clădire a toaletei din curtea grădiniţei puneam eu, peste vară, peştii mai mari dintr-o captură la făcut viermi. Îi lăsam la soare o zi, două şi aveam din nou momeală. Home-made, cum s-ar spune. Întotdeauna, viermii aceia erau mai buni ca viermii pe care-i puteam culege cu lopata din containerele sparte din cartea abatorului. Abatorul însuşi era dincolo de râu, la două sute de metri de grădiniţă, îi puteam vedea, printre bălării, gardul de beton atunci când ieşeam cu colegii să facem pipi în spatele toaletei. Dar, cum zic, viermii aceia nu se comparau cu ai mei. Erau de duzină. Iar unii aveau şi coadă.