E vorba de textul editorialului pentru nr. 3 al revistei Familia. Îl reiau aici chiar dacă a trecut ceva timp de la apariţia lui. E oricum o poveste nemuritoare.

*

Povestea roirii Mâniei

Amu cică era odată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia i se dusese vestea în toate zările. Locuitorii ei, se zvonea, erau printre cei mai pricepuţi în toate cele, ştiau câte în lună şi-n stele, pe toate le rezolvau cât ai clipi din ochi. Şi se mai zicea că în ţara din povestea noastră curgea numai lapte şi miere, iar pe cer se plimbau împinşi de vânticel nori pufoşi din vată de zahăr. Cu toate acestea, ţărişoara purta necuvenitul nume de Mânia.

La facerea lumii, ursitoarele pesemne că blagosloviseră neamul mânioşilor cu un destin de invidiat. Întreaga lor istorie fusese presărată cu fapte de neasemuită vitejie, descoperiri epocale şi invenţii aducătoare de progres întregii omenirii. Buna-cuviinţă era la ordinea zilei, zâmbetul – monedă de schimb. Până şi soarele răsărea mai devreme peste acele dulci meleaguri stăpânite de aceste fiinţe mirifice.

Totul până-ntr-o zi, când asupra mânioşilor se abătu un blestem iscat, se înţelege, numai şi numai din invidia celorlalte naţii cu care mânioşii împărţeau Pământul. Naţii care nu cunoscuseră până atunci bunăstarea Mâniei şi nici ce înseamnă vorba bună nu ştiau. Din acea zi, ca din senin, proorocirea ursitoarelor păru să se fi făcut ţăndări. Mânioşii începură să-şi merite numele clipă de clipă.

Dacă până atunci vocabularul lor nu cuprindea cuvinte aspre, şfichiuitoare, şi nici înjurături aducătoare de roşeaţă în obraji, din nefasta zi a Schimbării numai aşa ceva auzeai pe străzile burgurilor mici şi mari, pe ogoare şi mai ales pe drumuri – care, merită a fi menţionat, se procopsiseră şi ele, peste noapte, cu hârtoape dintre cele mai adânci, de-ai fi spus că pământul însuşi se cască sub mânioşi spre a-i înghiţi cu tot cu chimeşă. La ghişeele publice, funcţionarii numai pâinea lui Dumnezeu până deunăzi te priveau mânioşi pe sub sprâncene, îţi aruncau vorbe din vârful buzelor ţuguiate şi, dacă le-ar fi permis deschizătura din geam, te-ar fi pălmuit de câte trei ori peste fiecare obraz. Poliţiştii, adevăraţi cavaleri ai dreptăţii, căpătară apucături de bufoni demenţi: când nu se urcau pe capota unei maşini pentru a împiedica şoferul să fugă de la locul faptei, parcau câte trei odată, cu trei maşini, în locuri nepermise şi, când câte-un mânios neinspirat le făcea poze, se năpusteau asupra lui, îl legau fedeleş, îl duceau la interogatoriu şi-apoi îl dădeau pe mâna scurtă a dreptăţii (căci şi aceasta se preschimbase peste noapte din cal roib în mârţoagă răpciugoasă); alteori, dintr-un exces de zel sau poate într-o încercare zadarnică de readucere a lucrurilor pe vechiul făgaş, aceiaşi cavaleri decăzuţi, la oră de vârf, se postau în mijlocul traficului cu ditamai macaraua pentru a muta o rablă din parcarea în care stătea de-un veac fără a deranja pe cineva, chipurile pentru fluidizarea circulaţiei. Spitalele începură să geamă de mânioşi bolnavi, dintre care unii mureau pe coridoare, căci vraciul de serviciu nu-şi terminase încă licoarea neagră izgonitoare de somn. În şcoli, învăţăceii făceau legea şi-şi puneau profesorii la respect.

Dar mare păcat ar fi fost să te minunezi de toate acestea, când însăşi fiica împăratului mânios, o fetişcană cam slabă cu duhul, se transformase din cuminte-nvăţăcea în tânără oratoare, conducătoare la rândul ei, cu şanse mari de-a reprezenta poporul mânios la forul de conducere continentală. Încet-încet, an cu an, din Mânia plecară tot mai mulţi mânioşi şi se stabiliră în ţările la care până atunci se uitaseră de sus cu ochi blajini.

Acolo, peste hotare, în ţări precum Talia, Pania, Glia şi chiar Mania, cea care părea să fi făcut schimb de locuri cu Mânia, mânioşii ajunseră să fie confundaţi, datorită pielii lor tuciurii, cu un vechi popor migrator, roii. Roii se făcuseră cunoscuţi prin firea lor neîmblânzită, prin portul de straie viu colorate şi prin nesupunere în faţa oricărui fel de orânduire. Roii, veniţi majoritatea din Mânia, e drept, se făcură vinovaţi – în Talia, mai mult – de fărădelegi fără număr, de violuri, de omoruri, de te miri ce grozăvii. Drept pentru care talienii i-au trimis pe toţi înapoi în Mânia. Paniolii, mai răbdători din fire, îi mai tolerară o vreme, dar o decizie asemănătoare deja se întrevedea.

Procesul de întoarcere a roilor în Mânia ajunse astfel să fie definit în rândul specialiştilor cu sintagma de „roire a Mâniei”, iar mai apoi, când procesul avea să se desăvârşească prin contopire uniformă, iar perioada nefastă avea să intre în agonie, aceiaşi specialişti (ursitoarele noii lumi) anunţară că o ţară nouă într-o nouă epocă a evoluţiei sale merită un nume nou. Astfel, ei propuseră numele de România. Care se încetăţeni degrabă şi la scurt timp nimeni nu mai ştia să fi existat vreodată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia să i se spună simplu şi necuvenit Mânia.

Dar toate acestea s-au petrecut cu mult, mult timp în urmă şi doar bătrânii cei mai bătrâni păstrează o fărâmă de amintire. Bătrânii şi povestitorii, care e ştiut lucru că au darul înfloririi. Căci altfel de ce şi-ar încheia toate poveştile cu: „ş-am încălecat pe-o şea şi v-am spus poveste-aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”?