Silvio n-a apucat să publice mare lucru din ancheta pe care o avea în derulare. Insista să dea în ziar doar informațiile pe care le verifica și răsverifica de o sută de ori. Nu intra în speculații – nu în scris, cel puțin. „Să-ți spun ce cred eu, Matei“, m-a tras el aproape într-o seară, când tocmai mă pregăteam să iau ultima gură de bere ca să o șterg odată acasă – curios cum apartamentul ăla din Berceni în care stăteam cu chirie, și în care stau și acum, singur cuc, luase locul adevăratei mele case, aia unde mă aștepta familia mea, Fanny și Tavi. Am înțeles imediat că nu avea de gând să îmi dea drumul așa ușor. Silvio locuia singur și el, numai că apartamentul lui gol, găsit tot de Sandu, ca și al meu, ca să avem unde sta provizoriu, până ne obișnuiam cu Bucureștiul și ne găseam singuri ceva mai bun, era adevărata lui casă. În Clujul natal nu-l mai aștepta nimeni, nici măcar părinții, care muriseră la scurt timp unul după celălalt, amândoi măcinați de cancer. De aceea, Silvio se agăța deseori de unul dintre noi, colegii lui, mai ales cei aduși din provincie, și uneori, dacă bea mai multe beri, intra totuși în speculații cu privire la subiectele la care lucra. O făcea, mi-am dat seama și în seara de care vorbesc, ca să ne stârnească interesul, ca să mai prelungim preț de câteva beri mica noastră întâlnire tovărășească. Asta era, cu adevărat, singura concesie pe care Silvio o făcea cancanului. „Stați numa’ să vă zic…“ „N-o să vă vină să credeți…“ „E de-a dreptul scandalos…“ „Eu de când trăiesc n-am mai auzit așa ceva…“ „Oamenii ăștia-s pur și simplu ne-oameni…“ „Stați numa’ să vă zic…“ [Citiți mai departe…]

Tovarășa educatoare compusese poezia special pentru el, dându‑i astfel cel mai însemnat rol în serbarea de final de an, pentru că‑n ultimele luni prinsese mare drag de Matei. Asta, paradoxal, după ce Matei făcuse o boacănă atât de mare, încât, dacă n‑ar fi fost Bunicu’, din toamnă putea ajunge ușor la școala de corecție, nu la Generală nr. 3, unde‑l înscriseseră părinții cu greu, după intervenții și atenții pentru cine trebuia; la Generală nr. 3 aveau prioritate copiii care terminau grădinițele din cartier, nu el, Matei, care o termina la două sute de kilometri distanță. [Citiți mai departe…]

Refugiații sunt, și ei, de mai multe feluri – cel puțin două.

Cei care umblă pe jos mii de km, suferă la modul biblic și fac subiect de știre cu „puternic impact emoțional”.

Și cei care închiriază mașini ultimul răcnet cu număr de Austria și de Germania și fug în Occident cu două sute de km la oră. Migranții clasa lux, neinteresanți și, de aceea, invizibili pentru media și, pe cale de consecință, pentru populația sensibilă.

Ieri, venind spre casă, pe autostrăzile din Grecia, Macedonia și Serbia am întâlnit într-adevăr coloane întregi de refugiați. Doar că nu băteau drumul cu încălțări scâlciate și toată agoniseala de o viață strânsă în trei boccele, ci ne depășeau fulgerător în bolizi și SUV-uri BMW, Mercedes, Audi…

Fiecare după puteri, it’s only natural.