De data aceasta una de culcare. Poveste de culcare. Scrisă în 2003, la scurt timp după năprasnica veste a dispariţiei dintre noi a tatălui Lindei. Am scris-o dintr-un suflu, pe când stăteam la Baia Mare, pe Valea Borcutului, în căscioara pe care Ludovic, tatăl Lindei, o pregătise pentru noi, pentru după nuntă. Ei bine, nunta a trebuit să mai aştepte un an.
Lectură faină!
Mircea Pricăjan 
Foarte frumoasa povestire .
Mi-a adus lacrimi in ochi.
mulţumesc pentru apreciere, diana! m-ai făcut să-mi doresc muuult de tot să scriu şi alte povestiri.
Cred ca e singurul lucru interesant pe care l-am citit in Familia, dar cred ca arata ciudat intre atatea aiureli post-moderniste si proze experimentale; oricum, grozava povestire.
Mersi mult, Remus. Tare mă bucur să văd că povestirile astea, deși vechi, încă mai sunt citite și că plac. 🙂