Mecanismele gândirii sau Soluția surâsului strepezit

Cu ani în urmă, vreo 20, pe când eram la gimnaziu, deci, și nu trecuse mult timp de la schimbarea regimului politic în România, am avut privilegiul să primesc una dintre cele mai importante lecții din viața mea de pân-acum. Mă născusem și mă formasem într-o societate închisă, fusesem învățat să nu calc normele, să nu ies în evidență prin așa-numite extravaganțe, să merg pe stradă în linie dreaptă, fără abateri, cu scop precis… Lecțiile astea le luasem de bune, mi le însușisem, nu cunoșteam alternativă, iar puseurile de „personalitate” mi s-au dezvoltat, din fericire, după Revoluție, din fericire, zic, căci îmi imaginez ce-ar fi însemnat ele înainte, mi-am imaginat ușor chiar și-atunci, în lumea proaspăt eliberată, teoretic, însă-n fapt la fel de închistată. Protestelor mele și-ale unui coleg de-a se reveni la predarea limbii franceze, când, prin cine știe ce tulburare de sistem, ni se schimbase-n toiul trimestrului predarea limbii străine cu engleza (ce ironie ca apoi tocmai limba engleză să-mi amprenteze definitoriu firea!), s-a răspuns prompt, în sala profesorală, cu o dublă propunere: de scădere a notei la purtare și de exmatriculare. În clasa a 3-a sau a 4-a! Ce element deviant și perturbator trebuie să fi fost! Mai apoi, în gimnaziu, apărând la o serbare de sfârșit de an cu cercelul mândru înfipt în lobul urechii am fost poftit fără drept de apel să părăsesc clădirea școlii, care e o instituție serioasă, unde derbedeii ca mine nu-și află locul. Am fost siderat, atunci, ultragiat de nedreptatea căreia-i căzusem victimă și-am purtat cu mine revolta asta mult timp după aceea. Evenimentul de la care am pornit discuția, acea lecție despre libertate care mi-a deschis ochii așa m-a găsit, ca adolescent declarat dușman definitiv al sistemului, iar peste alți câțiva ani, când „sistemul” a mai zvâcnit o dată din copită, mai exact când o profesoară de logică mi-a trântit prima notă de 1, în clasa a IX-a, pentru pletele-mi prea lungi și pentru tricoul „morbid” cu Master of Puppets-ul celor de la Metallica, eram călit deja, am putut întâmpina întâmplarea cu zâmbetul pe buze și chiar cu un dram de compătimire pentru acea persoană – profesoară de logică, of all people – prizonieră inocentă a unui timp revolut. Până în clipa aceasta, la 25 de ani după Revoluție, am mai avut neplăcerea să surâd strepezit în astfel de confruntări cu o vechime pe care numai rapiditatea cu care se înlănțuie schimbările ne-a făcut să o credem atât de îndepărtată, ba chiar dispărută. Norocul meu, șansa mea la schimbare s-a numit Iain Campbell și nu știu dacă, datorită vârstei fragede, nu s-ar fi putut numi oricum, poate că da, însă faptul că acest domn Campbell, june profesor scoțian, venit în orașul de pe malurile Crișului Repede ca voluntar, alături de ați câțiva colegi scots, pentru a ține o summer school cu adolescenții băștinași, faptul că el, că ei veneau ca transplantați aici din acea lume la care începuserăm deja să visăm tot mai concret a fost, în mod categoric, hotărâtor. Vara aceea a fost pentru mine un soi de tabără de antrenament într-ale libertăților cetățenești și de gândire. Orice exercițiu ne propunea Iain sau Gavin sau vreun alt educator străin, orice discuție purtam cu ei (în engleză, fatalmente!), orice joc organizam (baseball pe terenul Universității Oradea, de pildă), în orice excursie plecam (la Șuncuiuș, cu cortul, când Gavin a dansat în jurul focului purtând kilt-ul clanului său) – toate erau lecții firești, normalitate în acțiune pe care noi, copiii cu cheia la gât, cei educați înainte să respecte normele și să meargă drept pe stradă și care se treziseră după că trebuie să se dumirească singuri cum stau lucrurile, de fapt, o absorbeam cu toți porii, o studiam după puteri și ne străduiam să ne-o însușim cu un soi de vitejie imberbă, ca o turmă de animăluțe amețite ce-au ajuns, după o viață de hălăduit prin arșița deșertului, la un fabulos lac limpede, de pe luciul căruia le surâd flori orbitoare de lotus. A fost, vara aceea, o scufundare în acel fabulos lac, adevăratul botez nu întru cele sfinte, ci întru cele ale lumii drepți de care aveam cu toții nevoie. Vara următoare, for good measure, pentru efecte și mai sigure, l-am primit pe Iain Campbell la noi în familie, o lună și mai bine, putând astfel să mă conving că era cu adevărat ceea ce părea, iar nu vreo ființă fantastică. Acum, dimpotrivă, când anii au trecut, vreo 20 la număr, de fantasticul existenței lui nu mă mai îndoiesc: am încercat să-l găsesc, folosind toată tehnica redutabilă a anului 2015, însă de Iain Campbell, profesorul din Aberdeen, Scotland, pare să nu fi auzit nimeni. Acest lucru, totuși, n-are altă însemnătate pentru relatarea de față decât aceea pur anecdotică; mai importantă este lecția ce s-a desprins, cea care mi-a resetat mecanismele gândirii, atât de prost setate inițial.

Și se mai întâmplă azi să zâmbesc strepezit văzând că-n multe cazuri mecanismele gândirii n-au mai putut fi resetate, că pentru mulți era deja prea târziu sau că momentul schimbării n-a mai venit – cazul cel mai flagrant al recentei dispute pe marginea anacronicului și funciarmente nedreptului timbru cultural/literar, care nu trădează decât o închistare atât de asemănătoare cu aceea dovedită de onor profesoara mea de logică. Trăim vremuri în care falia dintre generații este uriașă, lărgită tot mai tare, cu fiecare zi, de noile avansuri galopante ale tehnologiei și, deci, ale gândirii. Mi-e că înțelegerea, consensul nu mai este posibil – și nu este vorba aici despre rea-voință, ci doar de neputință. În fața acesteia se poate cel mult surâde strepezit.

[Editorial apărut în Revista de cultură FAMILIA, nr. 3/2015]


Newsletter

O poveste

E vorba de textul editorialului pentru nr. 3 al revistei Familia. Îl reiau aici chiar dacă a trecut ceva timp de la apariţia lui. E oricum o poveste nemuritoare.

*

Povestea roirii Mâniei

Amu cică era odată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia i se dusese vestea în toate zările. Locuitorii ei, se zvonea, erau printre cei mai pricepuţi în toate cele, ştiau câte în lună şi-n stele, pe toate le rezolvau cât ai clipi din ochi. Şi se mai zicea că în ţara din povestea noastră curgea numai lapte şi miere, iar pe cer se plimbau împinşi de vânticel nori pufoşi din vată de zahăr. Cu toate acestea, ţărişoara purta necuvenitul nume de Mânia.

La facerea lumii, ursitoarele pesemne că blagosloviseră neamul mânioşilor cu un destin de invidiat. Întreaga lor istorie fusese presărată cu fapte de neasemuită vitejie, descoperiri epocale şi invenţii aducătoare de progres întregii omenirii. Buna-cuviinţă era la ordinea zilei, zâmbetul – monedă de schimb. Până şi soarele răsărea mai devreme peste acele dulci meleaguri stăpânite de aceste fiinţe mirifice.

Totul până-ntr-o zi, când asupra mânioşilor se abătu un blestem iscat, se înţelege, numai şi numai din invidia celorlalte naţii cu care mânioşii împărţeau Pământul. Naţii care nu cunoscuseră până atunci bunăstarea Mâniei şi nici ce înseamnă vorba bună nu ştiau. Din acea zi, ca din senin, proorocirea ursitoarelor păru să se fi făcut ţăndări. Mânioşii începură să-şi merite numele clipă de clipă.

Dacă până atunci vocabularul lor nu cuprindea cuvinte aspre, şfichiuitoare, şi nici înjurături aducătoare de roşeaţă în obraji, din nefasta zi a Schimbării numai aşa ceva auzeai pe străzile burgurilor mici şi mari, pe ogoare şi mai ales pe drumuri – care, merită a fi menţionat, se procopsiseră şi ele, peste noapte, cu hârtoape dintre cele mai adânci, de-ai fi spus că pământul însuşi se cască sub mânioşi spre a-i înghiţi cu tot cu chimeşă. La ghişeele publice, funcţionarii numai pâinea lui Dumnezeu până deunăzi te priveau mânioşi pe sub sprâncene, îţi aruncau vorbe din vârful buzelor ţuguiate şi, dacă le-ar fi permis deschizătura din geam, te-ar fi pălmuit de câte trei ori peste fiecare obraz. Poliţiştii, adevăraţi cavaleri ai dreptăţii, căpătară apucături de bufoni demenţi: când nu se urcau pe capota unei maşini pentru a împiedica şoferul să fugă de la locul faptei, parcau câte trei odată, cu trei maşini, în locuri nepermise şi, când câte-un mânios neinspirat le făcea poze, se năpusteau asupra lui, îl legau fedeleş, îl duceau la interogatoriu şi-apoi îl dădeau pe mâna scurtă a dreptăţii (căci şi aceasta se preschimbase peste noapte din cal roib în mârţoagă răpciugoasă); alteori, dintr-un exces de zel sau poate într-o încercare zadarnică de readucere a lucrurilor pe vechiul făgaş, aceiaşi cavaleri decăzuţi, la oră de vârf, se postau în mijlocul traficului cu ditamai macaraua pentru a muta o rablă din parcarea în care stătea de-un veac fără a deranja pe cineva, chipurile pentru fluidizarea circulaţiei. Spitalele începură să geamă de mânioşi bolnavi, dintre care unii mureau pe coridoare, căci vraciul de serviciu nu-şi terminase încă licoarea neagră izgonitoare de somn. În şcoli, învăţăceii făceau legea şi-şi puneau profesorii la respect.

Dar mare păcat ar fi fost să te minunezi de toate acestea, când însăşi fiica împăratului mânios, o fetişcană cam slabă cu duhul, se transformase din cuminte-nvăţăcea în tânără oratoare, conducătoare la rândul ei, cu şanse mari de-a reprezenta poporul mânios la forul de conducere continentală. Încet-încet, an cu an, din Mânia plecară tot mai mulţi mânioşi şi se stabiliră în ţările la care până atunci se uitaseră de sus cu ochi blajini.

Acolo, peste hotare, în ţări precum Talia, Pania, Glia şi chiar Mania, cea care părea să fi făcut schimb de locuri cu Mânia, mânioşii ajunseră să fie confundaţi, datorită pielii lor tuciurii, cu un vechi popor migrator, roii. Roii se făcuseră cunoscuţi prin firea lor neîmblânzită, prin portul de straie viu colorate şi prin nesupunere în faţa oricărui fel de orânduire. Roii, veniţi majoritatea din Mânia, e drept, se făcură vinovaţi – în Talia, mai mult – de fărădelegi fără număr, de violuri, de omoruri, de te miri ce grozăvii. Drept pentru care talienii i-au trimis pe toţi înapoi în Mânia. Paniolii, mai răbdători din fire, îi mai tolerară o vreme, dar o decizie asemănătoare deja se întrevedea.

Procesul de întoarcere a roilor în Mânia ajunse astfel să fie definit în rândul specialiştilor cu sintagma de „roire a Mâniei”, iar mai apoi, când procesul avea să se desăvârşească prin contopire uniformă, iar perioada nefastă avea să intre în agonie, aceiaşi specialişti (ursitoarele noii lumi) anunţară că o ţară nouă într-o nouă epocă a evoluţiei sale merită un nume nou. Astfel, ei propuseră numele de România. Care se încetăţeni degrabă şi la scurt timp nimeni nu mai ştia să fi existat vreodată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia să i se spună simplu şi necuvenit Mânia.

Dar toate acestea s-au petrecut cu mult, mult timp în urmă şi doar bătrânii cei mai bătrâni păstrează o fărâmă de amintire. Bătrânii şi povestitorii, care e ştiut lucru că au darul înfloririi. Căci altfel de ce şi-ar încheia toate poveştile cu: „ş-am încălecat pe-o şea şi v-am spus poveste-aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”?

Toate numele

Găsesc în numărul pe decembrie al Convorbirilor literare un comentariu al Pressofagului referitor la Familia, numărul în care înfieram, în editorial, dejecţiile pe care ni le livrează televiziunile cu de-a sila. Iată ce spune Pressofag:

Din nou la Oradea, într-o scurtă si protocolară vizită la Ioan Moldovan, cu prilejul unui nou număr din Familia. Mircea Pricăjan (nume care seamănă cu un pseudonim [s.m.] – da’ nici Talpalaru nu este mai breaz!) sare la beregata anomaliilor tv, instigînd la boicotarea „mass-mediei inepte”. Just! Vampirizăm si noi cu toată deschiderea caninilor pentru o cauză nobilă!

Sigur, mă bucur că şi colegii din celălalt colţ al ţării mi se aliază întru această idee, dar altceva vreau eu să zic pe baza extrasului de mai sus. Chestia cu numele cu sonoritate de pseudonim.

Aşadar: Pricăjan. Etimologic vorbind, numele ăsta (rarissim prin părţile Bihorului, dar relativ bine reprezentat în cărţile de telefon din zona Hunedoara – şi-o să vedeţi chiar acum de ce) vine de la localitatea Pricaz, din judeţul… Hunedoara, desigur. Din câte se pare, stră-străbunicii mei de-acolo se trag. Erau, prin urmare, pricăzeni. Acuma ştiţi şi voi cum evoluează onomastica la români: din gafa unui foncţionar de primărie în gafa altul foncţionar de primărie. Pot doar presupune că z-ul unui atare funcţionar, aplicat în numele de bolintin al ştiu eu cărui Pricăzan din scurtul şir al Pricăzenilor, era atât de alungit în jos, poate chiar cu aluzia unei bucle ascendente, încât alt funcţionar, când să elibereze bolintin altui Pricăzan, a scris la repezeală Pricăjan. Făcând astfel istorie. 😀

Căci aşa evoluează lucrurile. N-a fost vorba de vreun pricăjit întemeietor de familie sau de farsa nesărată a autorităţilor locale, ci pur şi simplu de-o confuzie… literară. 🙂

Pe de altă parte, mărturisesc că într-o vreme chiar mă bătea gândul să semnez cu alt nume. Prin ’97 am trimis la poşta redacţiei, la România literară, câteva fragmente dintr-un roman, iar dna. Constanţa Buzea i-a răspuns în paginile revistei lui Mircea Cartiş (Carţiş fiind numele de fată al mamei – altă poveste interesantă: stră-străbunicul se zice că a fost primul om din sat [Cărăsău pe numele lui, de la localnicii care se ocupau în vechime cu căratul de seu] cu ştiinţă de carte). Dar am renunţat la idee. În definitiv, e un nume haios, (auto)ironic, deci postmodern :D, şi deloc greu de reţinut.

Asta ca o paranteză. 😉