Urmările sfârşitului

Terminat aseară Monştrii invizibili de Palahniuk. Cu puţin după miezul nopţii, într-o răbufnire de-o claritate cum rar ţi-e dat să trăieşti. Cred că ultimele 5 pagini le-am dat gata în mai puţin de juma’ de oră, ceea ce-i un record personal. După ce o carte întreagă totul e gândit să-ţi lase o impresie aparte, chiar dacă adânc dezaxată, spre final totul se destramă, se transformă, capătă alt sens. Ultimul sfert e o deconstrucţie uluitoare. Şi eliberatoare. Teza cărţii, de altfel: nu luaţi nimic de-a gata, totul are sensul (măcar) opus celui de la suprafaţă. Vizibilul e invizibil. Şi-i bine să rămână aşa. Fuck the obvious!

Poate din cauza asta am şi dormit extrem de prost. N-am reuşit să aţipesc decât pe la două, în jur de cinci m-am trezit şi-am bântuit fără odihnă prin casă, după înc-o oră de perpelit în aşternuturile fierbinţi (deşi ventilatorul a bătut toată noaptea spre pat) am adormit în sfârşit la loc. Şi, culmea, pe la nouă m-am trezit mai fersh ca niciodată. Aşteptările sunt produsul minţii noastre dresate, parcă-l aud pe Palahniuk. Ca să atingi adevărul, aşteaptă-te la ce nu te-ai aştepta niciodată. Cum ar fi ca o noapte aproape insomnică să fie mai odihnitoare ca orice somn adânc. 🙂

Revenind la chestii mai profane 🙂 , am dat şi eu, fiul dispărut, în sfârşit pe la redacţie. După aproape două săptămâni. Am văzut că-n lipsa mea a venit de la tipar şi nr. 5 al revistei şi că se lucrează la numărul 6, de care cic-aş fi eu responsabil. Damn’, iar tre’ să-mi bat capu’ să storc un editorial de doi lei şi treişpe bani.

Enervat că nu-s în pas cu lumea 😛 , cumpărat şi eu Orbitor. Aripa dreaptă. Pe care deocamdată doar am să-l frunzăresc, urmând să mă delectez cu el pe-ndelete din op’şpe august încolo, departe de România. Mai exact în Barbariga (sau Betiga, că naiba ştie cum îi mai zice localităţii). În Croaţia. O săptămână de miere pe care o amânăm deja de trei ani. 😦 şi 🙂 😀

Dar, până atunci, la lucru! Casa întunericului, cu toate cele 660 de pagini ale ei, mă aşteaptă do(go)ritoare.

Etajate

Întrebare: Câte etaje are în America o „five-story building”? Cinci? Bzzzzz! Wrong!!! 😦 Doar patru.

Fraţi şi surori, dacă aveţi de tradus ceva scris de-un american sau dacă acţiunea se petrece-n America, please, please, pretty please, second floor nu-i, sărmanu’, decât etajul întâi. Asta pentru că-n engleza americană first floor e parterul. Numai la britanici e ca la noi, adică-i zic parterului ground floor şi-abia apoi încep numărătoarea.

Mătăsuri, plastii, hapuri, gay şi multe altele

Sunt pe ultima turnantă cu Monştrii invizibili. Trebuia să fie gata pe-acum, dar cu traducerile totu-i o chestiune de distanţă. Când simţi că eşti prea aproape de text, dacă vrei să faci treaba cum trebuie n-ai de ales decât să iei o scurtă pauză. Unele traduceri cer o apropiere mai mare, o submersie în text, dar altele, cum e romanul ăsta, cer o distanţare, aşa, cam de vreo doi metri. Seamănă la stil cu Fight Club, seamănă mult. (L-a scris, de fapt, înainte de Fight Club.) Un stil sincopat, repetitiv. Fraze scurte, şfichiuitoare. Cadre rupte, ca de reportaj. Cartea-i un uriaş montaj caleidoscopic al vieţii unei foste manechine care a suferit un cumplit „accident”, în urma căruia a rămas fără falcă. Din nou, e vorba de o lume alienată, de trecerea de la o poziţie centrală la una extrem-marginală. Invizibilă. E-o carte, cum e stilul lui Palahniuk, deloc lineară. Prin comparaţie, Jurnal şi Sufocare, poate chiar Bântuiţii, par în dulcele stil al povestirii clasice. 😀 Fiind vorba de lumea modei, de-un stil pe alocuri de revistă glossy, mi-a dat puţin de furcă. Toate descrierile alea glamour, toate mătăsurile pământului cu ştrasuri, paiete, volănaşe, cu crinoline şi colanţi, cu diademe şi valuri de voaluri, toate adjectivele superlative. Plus toate soiurile de medicamente, analgezice şi antidepresive, hapuri eliberate doar pe reţetă, dar pe care eroina noastră, ajutată de Regina Supremă Brandy Alexander şi aghiotantul ei cu multe nume, mereu altele, le şterpeleşte din casele scoase la vânzare ale bogătaşilor. Toate vaginoplastiile, rinoplastiile, operaţiile de reconstruire a mandibulei. Toate, toate… Şi altele pe deasupra. Dar sper s-o fi scos cu bine la capăt. Bine, mai am puţin până la capăt, but you caught my drift. 😛

Dacă tot e duminică şi s-ar presupune că aveţi timp la dispoziţie, urmăriţi interviul ăsta luat lui Palahniuk de neamţul Torgen. Am căutat ceva care să aibă legătură cu Monştrii invizibili, dar am găsit un singur fragment de la o lectură publică, şi ăla de-o calitate cam proastă. Aşa că vedeţi mai bine interviul ăsta. Eu l-am văzut de vreo trei ori. E super interesant. Torgen ăsta, cu tot gay-ismul lui (gay-ii, altă temă a Monştrilor), reuşeşte să scoată de la Palahniuk multe chestii faine. Asta-i prima parte; celelalte le găsiţi uşor pe youtube.