Întrebare: Câte etaje are în America o „five-story building”? Cinci? Bzzzzz! Wrong!!! 😦 Doar patru.
Fraţi şi surori, dacă aveţi de tradus ceva scris de-un american sau dacă acţiunea se petrece-n America, please, please, pretty please, second floor nu-i, sărmanu’, decât etajul întâi. Asta pentru că-n engleza americană first floor e parterul. Numai la britanici e ca la noi, adică-i zic parterului ground floor şi-abia apoi încep numărătoarea.
Sunt pe ultima turnantă cu Monştrii invizibili. Trebuia să fie gata pe-acum, dar cu traducerile totu-i o chestiune de distanţă. Când simţi că eşti prea aproape de text, dacă vrei să faci treaba cum trebuie n-ai de ales decât să iei o scurtă pauză. Unele traduceri cer o apropiere mai mare, o submersie în text, dar altele, cum e romanul ăsta, cer o distanţare, aşa, cam de vreo doi metri. Seamănă la stil cu Fight Club, seamănă mult. (L-a scris, de fapt, înainte de Fight Club.) Un stil sincopat, repetitiv. Fraze scurte, şfichiuitoare. Cadre rupte, ca de reportaj. Cartea-i un uriaş montaj caleidoscopic al vieţii unei foste manechine care a suferit un cumplit „accident”, în urma căruia a rămas fără falcă. Din nou, e vorba de o lume alienată, de trecerea de la o poziţie centrală la una extrem-marginală. Invizibilă. E-o carte, cum e stilul lui Palahniuk, deloc lineară. Prin comparaţie, Jurnal şi Sufocare, poate chiar Bântuiţii, par în dulcele stil al povestirii clasice. 😀 Fiind vorba de lumea modei, de-un stil pe alocuri de revistă glossy, mi-a dat puţin de furcă. Toate descrierile alea glamour, toate mătăsurile pământului cu ştrasuri, paiete, volănaşe, cu crinoline şi colanţi, cu diademe şi valuri de voaluri, toate adjectivele superlative. Plus toate soiurile de medicamente, analgezice şi antidepresive, hapuri eliberate doar pe reţetă, dar pe care eroina noastră, ajutată de Regina Supremă Brandy Alexander şi aghiotantul ei cu multe nume, mereu altele, le şterpeleşte din casele scoase la vânzare ale bogătaşilor. Toate vaginoplastiile, rinoplastiile, operaţiile de reconstruire a mandibulei. Toate, toate… Şi altele pe deasupra. Dar sper s-o fi scos cu bine la capăt. Bine, mai am puţin până la capăt, but you caught my drift. 😛
Dacă tot e duminică şi s-ar presupune că aveţi timp la dispoziţie, urmăriţi interviul ăsta luat lui Palahniuk de neamţul Torgen. Am căutat ceva care să aibă legătură cu Monştrii invizibili, dar am găsit un singur fragment de la o lectură publică, şi ăla de-o calitate cam proastă. Aşa că vedeţi mai bine interviul ăsta. Eu l-am văzut de vreo trei ori. E super interesant. Torgen ăsta, cu tot gay-ismul lui (gay-ii, altă temă a Monştrilor), reuşeşte să scoată de la Palahniuk multe chestii faine. Asta-i prima parte; celelalte le găsiţi uşor pe youtube.
Ce nu înţeleg eu e de ce unele edituri care pun pe site-ul lor preţul cărţilor şi-n euro sau verzişori lucrează cu două valori diferite. Să luăm un exemplu: la Paralela 45, cel mai recent volum al colegului Traian Ştef, Didascaliile, costă pentru români 6 roni, iar pentru ăilalţi fraieri 3,32 euro sau 4,10 dolari. Carevasăzică, cu vreo 60% mai mult!! Pe acelaşi sistem, Humanitas vinde Gambitul turcesc la preţul (redus) de 23,31 roni/bucată şi, at the same time, 15,54 dollars (tot redus). Din nou, cu masomeno 60% mai mult. Păi, se poate aşa ceva? Ce-i asta, bişniţă? Suntem la piaţă, la taraba cu suveniruri româneşti fabricante-n Turcia sau China? Ne scoatem pârleala pe spinarea străinilor? Şi măcar dacă s-ar vinde cine ştie câte exemplare peste hotare, da’ pun pariu pe ce vreţi că nici 0,000001 la sută din tiraj nu trece graniţa prin sistemul ăsta. OK, să presupunem că explicaţia ar fi următoarea: în preţul exprimat în valută sunt incluse şi cheltuielile de expediere. Da’ spuneţi-o, fraţilor, negru pe alb undeva. Sau măcar ademeniţi-i pe sărmanii străinezi cu oferte de genul: „orice carte cumpărată de la noi azi, mâine ajunge la dumneavoastră printr-un serviciu de curierat rapid, at no additional charge!” Să se simtă şi ei bine, că-s totuşi oameni ca noi toţi. Eeeei, ei!
*
Mai târziu, cu mintea de apoi. – Uite c-am uitat din vedere un lucru e-sen-ţi-al. Ăi de-ar putea cumpăra cărţile astea-n valută-s tot românaşi de-ai noştri, da’ duşi pe alte meleaguri. Că doar n-o să-şi cumpere cărţi în română Mr. Johnny John John, care are probleme şi cu localizarea Oceanului Atlantic pe hartă. 🙂 Prin urmare, cum ar fi, îi jecmănim tot pe-ai noştri. Da’ aşa, după puterea de cumpărare 😀 . Fraţilor români din lumea-ntreagă, semnalu-i clar: veniţi ‘napoi în ţara mumă.
