Terminat aseară Monştrii invizibili de Palahniuk. Cu puţin după miezul nopţii, într-o răbufnire de-o claritate cum rar ţi-e dat să trăieşti. Cred că ultimele 5 pagini le-am dat gata în mai puţin de juma’ de oră, ceea ce-i un record personal. După ce o carte întreagă totul e gândit să-ţi lase o impresie aparte, chiar dacă adânc dezaxată, spre final totul se destramă, se transformă, capătă alt sens. Ultimul sfert e o deconstrucţie uluitoare. Şi eliberatoare. Teza cărţii, de altfel: nu luaţi nimic de-a gata, totul are sensul (măcar) opus celui de la suprafaţă. Vizibilul e invizibil. Şi-i bine să rămână aşa. Fuck the obvious!

Poate din cauza asta am şi dormit extrem de prost. N-am reuşit să aţipesc decât pe la două, în jur de cinci m-am trezit şi-am bântuit fără odihnă prin casă, după înc-o oră de perpelit în aşternuturile fierbinţi (deşi ventilatorul a bătut toată noaptea spre pat) am adormit în sfârşit la loc. Şi, culmea, pe la nouă m-am trezit mai fersh ca niciodată. Aşteptările sunt produsul minţii noastre dresate, parcă-l aud pe Palahniuk. Ca să atingi adevărul, aşteaptă-te la ce nu te-ai aştepta niciodată. Cum ar fi ca o noapte aproape insomnică să fie mai odihnitoare ca orice somn adânc. 🙂

Revenind la chestii mai profane 🙂 , am dat şi eu, fiul dispărut, în sfârşit pe la redacţie. După aproape două săptămâni. Am văzut că-n lipsa mea a venit de la tipar şi nr. 5 al revistei şi că se lucrează la numărul 6, de care cic-aş fi eu responsabil. Damn’, iar tre’ să-mi bat capu’ să storc un editorial de doi lei şi treişpe bani.

Enervat că nu-s în pas cu lumea 😛 , cumpărat şi eu Orbitor. Aripa dreaptă. Pe care deocamdată doar am să-l frunzăresc, urmând să mă delectez cu el pe-ndelete din op’şpe august încolo, departe de România. Mai exact în Barbariga (sau Betiga, că naiba ştie cum îi mai zice localităţii). În Croaţia. O săptămână de miere pe care o amânăm deja de trei ani. 😦 şi 🙂 😀

Dar, până atunci, la lucru! Casa întunericului, cu toate cele 660 de pagini ale ei, mă aşteaptă do(go)ritoare.