La cererea publicului larg 😀 , iată nu unu, ci trei fragmente din celebra carte abia începută, fără titlu şi care, poate, n-o să fie niciodată încheiată – ca destul de multe altele. Pentru o mai bună înţelegere a fragmentelor cu aberaţiile, tre’ să vă zic că personaju’ ăsta n-a mai ieşit din casă în văzul oamenilor de ani buni de zile. Stă pitit în apartamentu’ lui şi freacă menta. Încă habar n-am de ce, beats me ce pune la cale. Deşi, de când cu pisica aia din tomberon şi cu şobolănoaica, încep să am unele idei. Dar să trecem la aberaţiile autoexilatului meu.

*

Îmi place să aberez. Asta de dată recentă. Înainte eram cât se poate de lucid. Am fost o vreme chiar acid. Acuma-s doar placid. Şi-mi place să aberez cu fiece ocazie. Mă scapă de monotonie. De pereţii apartamentului ăstuia în care-mi duc traiu’. De astea două camere cu-o bucătărie şi-o baie în care dorm, mănânc, mă cac, mănânc iar, mă uit la televizor, mă mai dau pe net, dorm, mă cac iar, mă uit pe geam şi pe vizoru’ uşii, pun paharu’ pe perete şi trag cu urechea la vecini când se ceartă sau se fut, mai dorm o ţâră… şi tot aşa.

Am, mai am momente de luciditate maximă, de aciditate (chiar la stomac – dar asta-i iar o aberaţie personală). În ultimele zile am fost prea lucid – for my taste, cum zice englezu’. M-am uitat prea mult le teve, pe geam, pe vizor, am fost prea atent la câte se-ntâmplă dincolo de zidurile apartamentului ăstuia infect.

Săptămâna trecută am făcut chiar curăţenie, impossible as it may seem.

*

Sunt un virus. Mă propag prin orice mediu, virtual sau nu. Mă multiplic exponenţial. Mă divizez şi rămân întreg. Nu las mesaje de avertizare. N-am simptome. Nimeni nu-şi dă seama că-s acolo. Îmi fac doar culcuş şi parazitez locul. Observ. Iau aminte. Uneori acţionez. Nefast. Dar niciodată fatal. Care-ar mai fi distracţia? Îmi place să-i fac şi pe alţii părtaşi la existenţa mea. Din umbră. Fără ştirea lor. Perfid. Ca un virus adevărat.

Nu cred că am leac. Nu m-a descoperit nimeni, aşa că-i puţin probabil. Întâmplarea nu există-n lume. Decât la nivel cosmic. Divin. Dar asta-i altă poveste… Sunt o molimă de înaltă clasă. Afectez/infectez/infestez tot ce ating. Îmi văd imaginea pe mii de feţe, în mii de culori/tenuri. Sunt cosmopolit. Internaţional. Universal. Român şi american deopotrivă. Patagonez şi neozeelandez din naştere. Sunt şi puţin narcisist. Puţin? Într-o zi, toată planeta o să-mi semene. Şi-atunci voi izbândi. Voi fi Dumnezeu’ tuturor. Şi-al meu, întâi de toate. Mă plac aşa cum îi plac pe toţi cei care-mi seamănă. Pe ceilalţi îi compătimesc. Da’ nu-i totu’ pierdut. Ajung eu şi la ei.

Sunt în aer şi-n apă. În pământ şi-n para focului. Ies din ăi de-au murit, îi las pradă viermilor, şi intru-n ăi de stau să cadă din găoace. Îmi depun ouăle şi zbor ca musca de căcat spre următoru’ făt. Nici n-ajung bine, că ouăle-au şi eclozat. Au dat pe dinafară. Şi-am în gene formula gemenilor. Dubleţi, tripleţi, cvadrupleţi. Dintr-o singură coajă mă multiplic de n ori.

It’s as simple as that.

Più semplice non si può.

*

Într-o lume în mişcare, eu sunt singurul lucru stabil. Eu sunt axul. Axa. Şi chiar dacă lumea nu ştie de mine, eu ştiu că totul se-nvârte în jurul meu. Şi asta ajunge. Mă privesc în oglindă şi văd lumea-ntreagă. Duc mâna la ochi şi trag de pleoapă-n sus, iar în albul străbătut de vinişoare explodate e-o întreagă încrengătură de relaţii. Le pot urmări pe fiecare-n parte, le ştiu traseul aproape pe de rost. Unele se întretaie în faţă, aproape de iris, formează circuite închise. Altele şerpuiesc, dau ocol pupilei şi-apoi dispar în spatele ochiului. Dar şi acolo le pot vedea. Mintea mea le vede, le urmăreşte încâlcirile. Le ştie descâlci, dar n-o face. Sunt un observator. Tăcut şi retras. Iar când eu închid ochii…

Mi-am zis: hai să pun totuşi un fragment din romanu’ ăsta-n lucru, că poate nu l-oi duce niciodată la bun sfârşit şi măcar atâta să rămână din el. 😀 Oricum, v-avertizez că-i puţin cam sadic. Chestia cu acordul părinţilor, I guess. Da’ cam aşa-i tonu’ întregii cărţii. De până acuma. Că mai încolo cine poate şti ce-o hi să hie?

Aşadar, iată fragmentul din romanul încă fără nume. Fragmentu’ cu şobolănoaica.

*

Lângă intrarea-n baie am o debara. Uşi de lemn vechi. Rafturi din placaj cu burtă. Acolo ţin te miri ce. Scule (ciocane, pânze de bomfaier, şurubelniţe, sticle cu prenadez întărit, cuţite ruginite, de toate, toate), cârpe soioase, becuri arse şi becuri bune, oale sparte… Tot ce nu m-am îndurat să arunc, acolo-i. Lada de gunoi a apartamentului meu.

Căutam o şurubelniţă să strâng clanţa de la uşa băii. Scotoceam pe raftul de sus printre cutii cu cuie şi piuneze, ştecăre fără fir, fire fără ştecăr, liţe, siguranţe de modă veche, din ebonită. M-am şi împuns în ceva. Am supt degetul şi sângerarea s-a oprit.

Cu gustul coclit pe limbă, cu scame pe mânecile bluzei şi cu ochelarii plini de praf, am sărit ca ars. Am scos şi-un ţipăt scurt. Un scâncet.

Printre toate alea din debara am dat de-un şobolan. O şobolănoaică. Stătea cuibărită acolo şi-şi îngrijea puii. Rozalii, transparenţi. Cu toate organele la vedere. Probabil tocmai născuţi. Şobolănoaica a scos un şuierat ca de şarpe ş-a dat să mă muşte. După ce-am scos scâncetu’ ăla, am făcut un pas în spate. Ea, după mine. A stat o clipă-n echilibru pe marginea raftului. M-a privit cu ochii ăia roşii ai ei. Cu gura larg deschisă. Cu dinţii gălbejiţi din faţă în plină vedere. Apoi a sărit.

M-am ferit cât de repede am putut. Şi şobolănoaica s-a izbit de uşa dormitorului, la câţiva centimetri de mine. Acolo unde-ar fi fost faţa mea dacă n-aveam reflexe bune. M-ar fi muşcat de nas, bestia. Şi-ar fi înfipt dinţii ăia gălbejiţi în cartilajul nasului meu. Şi n-ar fi dat drumu’ cu niciun preţ. Ca s-o desprind, ar fi trebuit să-mi rup nasu’. Cum ai trage de-un cercel.

A scos un poc când s-a lovit de tăblia goală pe dinăuntru a uşii. A făcut poc şi-apoi a picat pe covor. Buf. Nicio clipă, şi s-a şi năpustit spre mine.

Acum cu spaima trecută, am ridicat piciorul şi, când să-l cobor peste ea, am văzut că mai căzuse ceva din debara. O chestie rozalie, translucidă. Cât un boţ de flegmă. Un pui de-al şobolănoaicei. Probabil că încă sugea când asta a sărit de nebună la mine. Sugea şi n-a vrut să dea drumu’ ţâţei. Aşa cum ea n-ar fi dat drumu’ nasului meu. Şi, în aer, greutatea l-a trădat. Fără dinţi gălbejiţi cu care să se ţină de ţâţă, ţâţa i-a alunecat din gură şi el a căzut chiar lângă uşa debaralei.

Acolo era când am ridicat eu piciorul. Acolo era şi scâncea. Ca mine. Numa’ că-ntruna. Scâncea, scârţâia ca o uşă stricată. Ca clanţa pe care voiam io s-o strâng cu şurubelniţa. Un boţ de flegmă transparent, cu organele la vedere. Urla scoţând aer din plămânii lui mici. Urla cu corzile lui vocale cât un fir de liţă. Mai subţiri.

Am coborât picioru’ cu toată forţa şi-am auzit un poc. Nu, un scrâşnet. De beţişoare rupte. Ca de chibrit. Cum ai ţine-ntr-o mână un bucheţel de chibrituri şi le-ai rupe cu cealaltă dintr-o singură mişcare iute. Ş-am avut impresia că alunec. C-am călcat într-o balegă de vacă şi imediat o să mă văd pe spate. O să văd stele verzi. Cai verzi pe pereţi. Instabil. Ca un început de leşin.

Dar m-am apucat de perete cu mâna şi n-am ridicat picioru’ de pe şobolănoaică. Ba l-am apăsat şi mai tare. M-am împins în perete. Cu ambele mâini. Am înfipt unghiile în perete şi m-am împins. Alte chibrituri rupte. Alunecare, dar stăpânită acum. Numa’ câţiva milimetri.

Începea să-mi placă. Parcă eram mic şi mă dădeam huţa-huţa. Am rostogolit şobolănoaica sub talpă cum rostogoleam când eram mic mingea. Artexu’.

N-a scos, bestia, nici pâs. Niciun scâncet, un scârţâit de balamale ruginite. Ca puiu’ căzut lângă uşa debaralei. Care continua să-şi stoarcă plămânii de aerul cu care greu îi umfla. Parcă şi gâlgâia. Lapte rămas pe trahee? Naiba ştie.

Am ridicat picioru’ şi m-am uitat la balega aia de şobolănoaică. Avea lăbuţele lăbărţate pe lângă corpul turtit. Turtit ca şi capu’. Cu dinţii ăia gălbejiţi mânjiţi de sânge. Galben-roşiatic. Cu un ochi deschis şi zgâriat. Scurs ceva din el. Cu celălalt lipit de covor. Probabil înţepat de firele de iută. Străpuns. Plesnit.

Ca să fiu cu totu’ sigur, i-am mai trântit o talpă peste cap. Chisăliţă. Pastă de mici cu oscioare. Chibrituri.

Şi puiu’ ăla piu-piu-piu. Una-ntruna. Începeau să mă ia durerile de cap. Începuseră şi ceilalţi să hăhăie piţigăiat. În debara. Printre cutii cu cuie şi piuneze. Sticle cu prenadez întărit. Pânze de bomfaier. Şurubelniţe, poate. Le-o fi zis ăla micu’ de pe jos că adio, mamă. Adio, ţâţă. Şi-or pornit-o şi ei. Coru’ antic. Jelania. Adio, mamă.

Fără să stau mult pe gânduri, am făcut un pas şi nici n-a fost nevoie să ridic mult picioru’. Puţin, puţin. L-am coborât, şi-un scârţâit s-a oprit imediat. Nici urmă de poc, trosc sau altceva. Ioc chibrituri. Numa’ un fleoşc. Cam cum ai călca o flegmă. Şi adio, puişor.

Pe ăilalţi i-am rezolvat altfel. I-am strâns într-o pungă şi-am dat cu punga de pereţi. Pasă de tomate. Ketchup. Roşu fără galben. Nimic transparent. Chisăliţă. Adio, frăţiori.

Pe şobolănoaică am cules-o cu făraşu’ ş-am pus-o pe pervaz. Acolo-i ş-acuma. Pare că se uită afară. Cu un ochi scurs şi unu’ împuns de firele de iută. Se uită afară pe geamul din bucătărie. Se uită spre tomberon. Miau-miau. Adio, miau-miau. Deja demult.

Da’ tot n-am găsit şurubelniţă. Am scos totu’ de pe raftu’ ăla, şi ioc şurubelniţă. M-am dat bătut. O fi pe alt raft. E şi mâine o zi. Mai îndur o zi scârţâitu’ clanţei de la baie. Nu moare omu’ din atâta.