OK, OK, ştiu că v-am scos din minţi cu fragmentele astea. Da’ promit să fie ultimele. Culmea e că, deşi-s foarte actuale acum, bucăţile de mai jos le-am scris când situaţia nu era aşa gravă. Oi fi mama Omida şi nu ştiu. 😀
*
E-o căldură de-ţi vine să-ţi dai jos şi pielea. Să ai parte de puţină răcoare măcar până se usucă sângele. Am văzut la televizor că tot sudul ţării e crăpat, că oamenii mor pe capete ducând în grădini găleţi după găleţi cu apă. În Bucureşti, un şofer bătrân a căzut lat după ce-a încercat să-l prindă pe ăla de-i accidentase maşina şi care voia să dea bir cu fugiţii. Peste tot sunt ambuteiaje. Oamenilor le fierbe creieru-n cap la semafoare, blocaţi între pereţii de tablă dogoritoare. Ăia pe care nu demult i-a scos apa din casă, se roagă acuma dup-o burniţă cât de jenantă. Prin Bărăgan, preoţii au ieşit să bată câmpii cu toţi localnicii alai în urma lor. Poartă în frunte icoane sfinte, moaşte sfinte, prapuri sfinte şi psalmodiază sfinţenii de tot felul.
Trăim într-o nou-nouţă Eră Incendiară. S-au dus dracului anotimpurile. În scurt timp, o să ningă-n toiu’ lu’ august şi-o să ne facem concediul de Crăciun la Marea Neagră, cocându-ne pe nisip.
Ca niciodată, am pus cârpe-n geamuri şi zac într-o baltă de sudoare lipit de faianţa din baie. Din zece-n zece minute beau apă direct de la robinet. Beau până mi se revoltă stomacu’. Am impresia că toată iese prin piele înainte să-mi ajungă măcar un strop în vezică.
Mă gândesc la o peşteră din inima munţilor. Întuneric şi răcoare. Clipocit de izvoare subterane. Pereţi de stâncă jilavă. Eternitate de calcar. Un loc numa’ bun unde să-ţi zacă oasele.
*
O lună mare şi roşie. Perfect rotundă. Vântul tremură frunzele pe profilul ei. Înfiorare. Zgomote felurile. Încălecate. Întrepătrunse. Un limbaj străvechi, fără norme şi cu înţelesuri schimbătoare. Sub stratul de iarbă, un strat gros de cenuşă. Praf ars, piatră arsă, carne arsă. Pulbere de oase şi vegetaţie. Întregi civilizaţii purtate de vânt, amestecate, învolburate în turbioane călătoare. Aşezate care pe unde. Sedimentate fără nicio normă. După bunul plac al întâmplării. Neuniform. Secole de pustiire. Apoi încolţirea. Naşterea din cenuşă. Inevitabil. Ca un blestem. Primul fir de verdeaţă într-o imensitate gri. Lentoare şi stăruinţă. Încăpăţânare. Şi luna roşie. Uriaşă. Parcă pulsând. Radiind sânge. Tot sângele omenirii.
Eu. Primul om. Ultima vieţuitoare revenită la viaţă. Cea mai slab adaptată. Pradă uşoară. Un melc fără cochilie. Mă târăsc printre ierburi, printre copacii cu rădăcinile înfipte în strămoşii mei. Trăgându-şi seva din ei. Mă lupt cu mine însumi şi-ajung într-o hrubă.
Stau acolo şi-mi amintesc totul. Clipă cu clipă, zi cu zi. Ultimul om atunci. Primul om acum. Singurul. Alfa şi Omega fără nimic între ele.
*
Visez mult şi aiuristic. Ceva ameţitor. Lucruri complet rupte de lumea asta. Frânturi parcă din povestea unei alte rase. Nu ştiu ce să înţeleg din ele. Din cele mai multe nu rămân, oricum, decât impresii. Stări confuze. Ceva ce, odată trezit, parcă nu mai am organ să pricep. Să percep. Sunt zile când trăiesc larvar, în trena viselor ăstora. Uit să mănânc, să beau apă, să merg la budă. Uit până şi unde mă aflu. Rămân cu ochii larg căscaţi, aţintiţi în tavan, unde rulează parcă imaginile alea de ne-nţeles.
Cele câteva care mi-au rămas cât de cât clare-n minte sunt transcrie într-un caiet. Caietul e cusut înăuntru saltelei. Gata, le-am scris. Nu vreau să mă mai gândesc la ele.
E obositor. Sug viaţa din tine ca un vampir.
