Adam Nevill― Apartment 16
Pan Books, Londra, 2010

Romanul acesta echivalează pentru mulţi cu debutul lui Adam Nevill. Deşi autorul a mai publicat un roman, în 2008, intitulat Banquet for the Damned, sub numele de Adam L. G. Nevill. Acela a trecut însă pe sub radarul multora. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Apartement 16.

Ca în cazul debutului propriu-zis, Apartment 16 e o poveste cu fantome. Continuă tradiţia lui M. R. James şi, mai recent, a lui Ramsey Campbell. Acestuia din urmă îi este, de fapt, dedicată cartea. Şi filiaţia se regăseşte chiar în materia epică, în amănunte şi repere ce ţin de back-story, nu doar în maniera de construire a intrigii. În orice caz, mi-e clar de-acum că britanicii (Nevill este un britanic get-beget!) ştiu spune o poveste cu stafii ca nimeni alţii.

Pe scurt, în inima Londrei se află Barrington House, o clădire cu trecut lung şi ilustru în care, evident, s-au petrecut lucruri misterioase. Şi-n care găsim apartamentul din titlu, păstrat neocupat multe zeci de ani şi din care, din când în când, se aud zgomote ciudate, pocnete, târşâieli, zvon de voci. Bătrânii care încă mai locuiesc în Barrington House par să ştie despre ce este vorba, însă nu suflă o vorbă nimănui.

Dintre aceşti bătrâni face parte şi Lillian, care moare subit cu puţin timp înainte să înceapă cartea. Lillian nu mai are alte rude în afara unei nepoate plecate de mult timp în SUA, o nepoată care urăşte însă zborul cu avionul şi care, astfel, îşi trimite fiica, pe strănepoata lui Lillian, să rezolve lucrurile în capitala Angliei. Odată ajunsă la destinaţie, Apryl, strănepoata, devine tot mai interesată de viaţa strămătuşii sale. Interesul i-e suscitat şi mai tare când descoperă jurnalele bătrânei şi, citindu-le, află că femeia se temea îngrozitor de ceva ce se afla în clădirea ei. Mai mult, că acel ceva o împiedica să părăsească clădirea; o împiedica pe ea şi pe alţi vecini din generaţia ei.

Aflăm până la urmă că răul ar fi pornit de la un pictor obscur pe nume Hessen, un suprarealist cu teme de inspiraţie macabră, inventatorul unui aşa-zis Vortex, viaţa de apoi, cu alte cuvinte, adevărata şi ultima destinaţie a conştiinţei umane. Acesta, după încheiera celui de-al Doilea Război Mondial, vine să locuiască în Barrington House, în apartamentul 16. Unde, aparent, realizează mai multe tablorui. Zic “aparent”, deoarece după dipariţia sa inexplicabilă nu mai rămân de la ei decât nişte schiţe în creion…

În fine, lucrurile se dezvăluie pas cu pas, apare în scenă o societate privată care cultivă personalitatea pictorului decadent, apar mărturii cum că Hessen ar fi fost adeptul lui Aleister Crowley, apare, în paralel cu povestea lui Apryl, povestea îngrijitorului de noapte al clădirii, Seth, student la Arte, asupra căruia Hessen începe să aibă o tot mai puternică înrâurire…

Deznodământul este în acelaşi timp surprinzător şi prea grăbit. Ar fi meritat o atenţie mai mare din partea autorului. Mâna sigură cu care conduce firul poveştii de la început până aproape de final pare să tremure la sfârşit, rezolvând situaţia într-o manieră deşi logică, într-un prea frânt consens cu restul cărţii.

Apartment 16 rămâne însă un roman bine scris, complex, trepindant, viu, care m-a ţinut în mreje până la ultima pagină. Dacă vreţi să gustaţi din recenta recoltă britanică a scriitorilor de horror, nu-l ocoliţi pe tânărul Adam Nevill. Ar fi, într-un fel, ca şi cum l-aţi fi ocolit pe tânărul Campbell atunci când publica The Face That Must Die.

Site-ul autorului: AICI.