From Here to Eternity

Doina Ruști ― Mămica la două albăstrele
Editura Polirom, Colecția Ego. Proză
Iași, 2013

Doina Ruști este genul de prozator care nu are cum să nu-ți placă. Proza ei vorbește pe limba ta, a cititorului de acum, din România anului de grație 2013. Iar subiectele pe care și le alege nu pot lăsa indiferent nici pe cel mai dezinteresat om.

Dacă până la acest roman, cele de mai sus se puteau doar intui, odată cu Mămica la două albăstrele va fi clar, cred, pentru oricine de ce cărțile Doinei Ruști au avut parte până acum de așa mare succes. Găsim aici, într-o formă aproape declarativă, intenția autoarei dintotdeauna: de-a folosi actualitatea imediată ca sursă de inspirație – și de a construi pe bazele ei, subtil, firesc, așa cum au făcut toți marii prozatori la vremea lor, subiecte cu semnificații universale/ universalizante. Nu e deloc ușor acest lucru, spectrul impresiei de fals, de sforțare pândește la tot pasul. Doinei Ruști îi reușește, însă, cu brio. Continuă lectura

Confirmarea

Florin Irimia – O fereastră întunecată
Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2012

Al doilea roman al lui Florin Irimia, după Defekt-ul de mai an, continuă la un al palier efortul dintâi. Deşi în aparenţă diferite, cele două romane împart câteva lucruri fundamentale pentru orice scriere literară în proză: tema şi structura. Ba, pe alocuri, chiar şi tonul. Să explicăm.

Dacă-n Defekt ni se prezenta povestea vieţii ratate a lui Eduard Tăutu, după care în a doua jumătate a cărţii eram aruncaţi în poveşti secundare, având însă rolul de-a potenţa istorisirea iniţială, într-O fereastră întunecată Florin Irimia procedează la fel. Pornim într-un ton de naraţiune profund horror, într-un Bucureşti căzut pradă morţilor vii, se construieşte minuţios şi credibil povestea ratării unui oraş, a unei ţări, pentru ca, respectând modelul din Defekt, în a doua jumătate lucrurile să se frângă, să vedem totul într-o altă lumină: ratarea de la început este doar expresia ficţională a poveşti(lor) cât se poate de reale trăite în timpul prigoanei evreilor în România. Caracterului sumbru al naraţiunii cu zombi de la început îi corespunde atmosfera apăsătoare, insuportabilă în adevărul ei, a jumătăţii secunde – mai dense din punct de vedere narativ, dar şi mai bine realizate, parcă. Continuă lectura

Cartea vie

A.R. Deleanu – Îmblânzitorul apelor
Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2012

Îmi vine greu şi mi se pare oarecum incestuos să scriu despre o carte pe care, într-un fel, am năşit-o. Îmblânzitorul apelor, romanul cu care debutează A.R. Deleanu, mi-este cunoscut de o bună bucată de vreme, cu mult înainte de-a fi tipărit între coperte şi scos pe piaţă. Autorul, pe atunci doar un nume care semnase câteva texte excelente (şi pe care nu am ezitat nicio clipă să le public în revista Suspans pe care o îngrijeam la vremea aceea), autorul mi-a trimis la un moment dat şi manuscrisul acestui scurt roman. Ocupat cu prea multe atunci, m-am limitat să-l scot la imprimantă, să parcurg sinopsisul care îl însoţise şi să-l pun la păstrare, cu gândul că îl voi citi cu primul răgaz. Şi chiar aşa am făcut, chit că apoi nu am mai avut ocazia să discut despre el cu autorul. Continuă lectura