Florin Irimia – O fereastră întunecată
Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2012

Al doilea roman al lui Florin Irimia, după Defekt-ul de mai an, continuă la un al palier efortul dintâi. Deşi în aparenţă diferite, cele două romane împart câteva lucruri fundamentale pentru orice scriere literară în proză: tema şi structura. Ba, pe alocuri, chiar şi tonul. Să explicăm.

Dacă-n Defekt ni se prezenta povestea vieţii ratate a lui Eduard Tăutu, după care în a doua jumătate a cărţii eram aruncaţi în poveşti secundare, având însă rolul de-a potenţa istorisirea iniţială, într-O fereastră întunecată Florin Irimia procedează la fel. Pornim într-un ton de naraţiune profund horror, într-un Bucureşti căzut pradă morţilor vii, se construieşte minuţios şi credibil povestea ratării unui oraş, a unei ţări, pentru ca, respectând modelul din Defekt, în a doua jumătate lucrurile să se frângă, să vedem totul într-o altă lumină: ratarea de la început este doar expresia ficţională a poveşti(lor) cât se poate de reale trăite în timpul prigoanei evreilor în România. Caracterului sumbru al naraţiunii cu zombi de la început îi corespunde atmosfera apăsătoare, insuportabilă în adevărul ei, a jumătăţii secunde – mai dense din punct de vedere narativ, dar şi mai bine realizate, parcă.

O fereastră întunecată conţine, în fapt, două nuvele sudate între ele cu pricepere. Dacă nu eşti atent, poţi foarte bine să ratezi punctul de turnură şi să ajungi, năuc, aproape de final neînţelegând nimic. Cititorul atent însă, ori cel aflat la a doua lectură, se poate delecta din plin cu jocul inedit al autorului, cu artificiul stilistic pe care l-a găsit (deşi, cel mai probabil, el, artificiul în sine, l-a găsit pe autor) şi care ridică romanul deasupra mizei iniţiale. Miză care, exploatată singură până la capăt, n-ar fi fost nici ea mai prejos, însă ar fi adresat romanul unui cu totul al gen de public. Florin Irimia a ales, deci, soluţia de compromis, închizând povestea horror/apocaliptică în rama istoriei holocaustului românesc, o grozăvie cu atât mai mare cu cât s-a petrecut aievea.

Interesant de observa aici, în O fereastră întunecată, e diversitatea genurilor, fiecare bine strunit şi pus în valoare în mod adecvat. Spuneam că începutul e de-o factură vădit horror, predominând tonul sumbru şi imaginile apocaliptice (mai ales în urma Marelui Cutremur), iar sfârşitul împrumută mult din naraţiunea memorialistică (evocarea Holocaustului), dar am neglijat partea mediană, cea care le uneşte pe acestea două. Ei bine, în acest miez de cotitură autorul oferă câteva pagini excelente circumscrise perfect prozei hard-boiled, nici mai mult, nici mai puţin. Edi Florian e detectiv particular în Interbelicul românesc şi el e protagonistul paginilor despre care vorbesc. Apoi, din hard-boiled cădem în fantastic, odată cu numirea aceluiaşi Edi Florian drept Preşedinte al Consiliului de Miniştri, spre disperarea lui Antonescu şi-a capilor legionari. Şi mai mult, Florin Irimia face uz în romanul acesta – destul de scurt, altminteri – şi de-un arsenal întreg de stiluri: naraţiune la toate persoanele posibile, pasaje în stil epistolar, scene în stil dramatic, interviu etc. Înlănţuirea lor, contrat a ce s-ar putea bănui, nu pare deloc forţată, ci vine în spiritul concis al poveştii, serveşte la explicarea golurilor din acţiunea cărţii. Căci într-O fereastră întunecată, ceea ce este sugerat are valoare egală cu ceea ce este arăta.

Roman polifonic, ambiţios, O fereastră întunecată ni-l arată pe Florin Irimia avansând cu pas sigur în cariera sa de prozator. Cu personaje puternice, conturate atât cât trebuie ca să nu pară forţate, apelând la situaţii excepţionale şi trăgând concluzii surprinzătoare, dar nu mai puţin adevărate, îmbrăcând totul într-o proză fluentă, autorul confirmă ceea ce ne-a dat să înţelegem cu primul său roman. Florin Irimia e pus serios şi bine pe scris, spre bucuria cititorilor.

Recenzie apărută în revista Familia, nr. 11-12/2012