Cu ani în urmă, vreo 20, pe când eram la gimnaziu, deci, și nu trecuse mult timp de la schimbarea regimului politic în România, am avut privilegiul să primesc una dintre cele mai importante lecții din viața mea de pân-acum. Mă născusem și mă formasem într-o societate închisă, fusesem învățat să nu calc normele, să nu ies în evidență prin așa-numite extravaganțe, să merg pe stradă în linie dreaptă, fără abateri, cu scop precis… Lecțiile astea le luasem de bune, mi le însușisem, nu cunoșteam alternativă, iar puseurile de „personalitate” mi s-au dezvoltat, din fericire, după Revoluție, din fericire, zic, căci îmi imaginez ce-ar fi însemnat ele înainte, mi-am imaginat ușor chiar și-atunci, în lumea proaspăt eliberată, teoretic, însă-n fapt la fel de închistată. Protestelor mele și-ale unui coleg de-a se reveni la predarea limbii franceze, când, prin cine știe ce tulburare de sistem, ni se schimbase-n toiul trimestrului predarea limbii străine cu engleza (ce ironie ca apoi tocmai limba engleză să-mi amprenteze definitoriu firea!), s-a răspuns prompt, în sala profesorală, cu o dublă propunere: de scădere a notei la purtare și de exmatriculare. În clasa a 3-a sau a 4-a! Ce element deviant și perturbator trebuie să fi fost! Mai apoi, în gimnaziu, apărând la o serbare de sfârșit de an cu cercelul mândru înfipt în lobul urechii am fost poftit fără drept de apel să părăsesc clădirea școlii, care e o instituție serioasă, unde derbedeii ca mine nu-și află locul. Am fost siderat, atunci, ultragiat de nedreptatea căreia-i căzusem victimă și-am purtat cu mine revolta asta mult timp după aceea. Evenimentul de la care am pornit discuția, acea lecție despre libertate care mi-a deschis ochii așa m-a găsit, ca adolescent declarat dușman definitiv al sistemului, iar peste alți câțiva ani, când „sistemul” a mai zvâcnit o dată din copită, mai exact când o profesoară de logică mi-a trântit prima notă de 1, în clasa a IX-a, pentru pletele-mi prea lungi și pentru tricoul „morbid” cu Master of Puppets-ul celor de la Metallica, eram călit deja, am putut întâmpina întâmplarea cu zâmbetul pe buze și chiar cu un dram de compătimire pentru acea persoană – profesoară de logică, of all people – prizonieră inocentă a unui timp revolut. Până în clipa aceasta, la 25 de ani după Revoluție, am mai avut neplăcerea să surâd strepezit în astfel de confruntări cu o vechime pe care numai rapiditatea cu care se înlănțuie schimbările ne-a făcut să o credem atât de îndepărtată, ba chiar dispărută. Norocul meu, șansa mea la schimbare s-a numit Iain Campbell și nu știu dacă, datorită vârstei fragede, nu s-ar fi putut numi oricum, poate că da, însă faptul că acest domn Campbell, june profesor scoțian, venit în orașul de pe malurile Crișului Repede ca voluntar, alături de ați câțiva colegi scots, pentru a ține o summer school cu adolescenții băștinași, faptul că el, că ei veneau ca transplantați aici din acea lume la care începuserăm deja să visăm tot mai concret a fost, în mod categoric, hotărâtor. Vara aceea a fost pentru mine un soi de tabără de antrenament într-ale libertăților cetățenești și de gândire. Orice exercițiu ne propunea Iain sau Gavin sau vreun alt educator străin, orice discuție purtam cu ei (în engleză, fatalmente!), orice joc organizam (baseball pe terenul Universității Oradea, de pildă), în orice excursie plecam (la Șuncuiuș, cu cortul, când Gavin a dansat în jurul focului purtând kilt-ul clanului său) – toate erau lecții firești, normalitate în acțiune pe care noi, copiii cu cheia la gât, cei educați înainte să respecte normele și să meargă drept pe stradă și care se treziseră după că trebuie să se dumirească singuri cum stau lucrurile, de fapt, o absorbeam cu toți porii, o studiam după puteri și ne străduiam să ne-o însușim cu un soi de vitejie imberbă, ca o turmă de animăluțe amețite ce-au ajuns, după o viață de hălăduit prin arșița deșertului, la un fabulos lac limpede, de pe luciul căruia le surâd flori orbitoare de lotus. A fost, vara aceea, o scufundare în acel fabulos lac, adevăratul botez nu întru cele sfinte, ci întru cele ale lumii drepți de care aveam cu toții nevoie. Vara următoare, for good measure, pentru efecte și mai sigure, l-am primit pe Iain Campbell la noi în familie, o lună și mai bine, putând astfel să mă conving că era cu adevărat ceea ce părea, iar nu vreo ființă fantastică. Acum, dimpotrivă, când anii au trecut, vreo 20 la număr, de fantasticul existenței lui nu mă mai îndoiesc: am încercat să-l găsesc, folosind toată tehnica redutabilă a anului 2015, însă de Iain Campbell, profesorul din Aberdeen, Scotland, pare să nu fi auzit nimeni. Acest lucru, totuși, n-are altă însemnătate pentru relatarea de față decât aceea pur anecdotică; mai importantă este lecția ce s-a desprins, cea care mi-a resetat mecanismele gândirii, atât de prost setate inițial.

Și se mai întâmplă azi să zâmbesc strepezit văzând că-n multe cazuri mecanismele gândirii n-au mai putut fi resetate, că pentru mulți era deja prea târziu sau că momentul schimbării n-a mai venit – cazul cel mai flagrant al recentei dispute pe marginea anacronicului și funciarmente nedreptului timbru cultural/literar, care nu trădează decât o închistare atât de asemănătoare cu aceea dovedită de onor profesoara mea de logică. Trăim vremuri în care falia dintre generații este uriașă, lărgită tot mai tare, cu fiecare zi, de noile avansuri galopante ale tehnologiei și, deci, ale gândirii. Mi-e că înțelegerea, consensul nu mai este posibil – și nu este vorba aici despre rea-voință, ci doar de neputință. În fața acesteia se poate cel mult surâde strepezit.

[Editorial apărut în Revista de cultură FAMILIA, nr. 3/2015]