George Arion – Sufocare
Editura Crime Scene, Bucureşti, 2012

Opera lui George Arion are cel puţin două mari personaje importante. Dacă primul vine imediat în gând oricui (Andrei Mladin, jurnalist şi detectiv fără voie), al doilea e mai greu de intuit. Şi asta în parte şi pentru că vorbim despre un personaj colectiv, un mega-personaj, un decor şi toţi actorii de pe scenă: oraşul american, fictiv, Barrintown. Până la Sufocare, cel mai recent roman, Barrintown a mai fost prezent(at) în alte două cărţi ale lui George Arion: Crimele din Barrintown (1995) şi Crime sofisticate (2009). Aici însă, graţie şi metodei „didactice” în care autorul şi-a construit romanul, Barrintown-ul se prezintă şi mai bine. Într-un prolog semnat „Autorul”, această metropolă e readusă la viaţă în şi mai multe detalii, iar rolul ei capătă şi mai multă greutate. La fel cum greutate capătă (îşi dă?) însuşi Autorul.

Întrucât, aşa cum spuneam, Sufocare are şi o puternică latură didactică. După acel prolog-mărturisire, fiecare etapă a acţiunii este anunţată şi disecată din start cu voce sigură de cunoscător. La fel, subcapitolele importante beneficiază de paragrafe introductive generalizante, uneori moralizatoare, tocmai pentru a transmite ideea că ceea ce urmează e doar recurenţa unor lucruri/situaţii pe care omenirea a avut timp să le treacă în conştiinţa colectivă. Este, acesta, un artificiu narativ reuşit, e felul în care autorul doreşte să relativizeze cele istorisite, să le scoată din unica lor dimensiune, cea cursivă, a tramei poliţiste,şi să insufle întregului o valenţă de mister transliterar. Şi aici intră în funcţiune o mai veche pasiune a lui George Arion pentru teoriile lui Stephen Hawking, teorii de la care a pornit deja, scriind mai multe povestiri, incluse ulterior în materia romanului Crime sofisticate. Aici vom vorbi, în special, despre existenţa găurilor de vierme şi a posibilităţii ca, simultan, în mai multe universuri să trăiască ego-uri diferite ale aceluiaşi om, fiecare reprezentând traseul pe care acesta l-a urmat în viaţă atunci când, la un moment dat, a înclinat spre o decizie anume.

Aici, în povestea din Sufocare (mai că îmi vine să-i spun parabolă), omul în cauză este Ned Harris. Având parte de un start excelent în viaţă, ca fiu al unui foarte bogat bancher, Ned suferă totuşi de… sufocare. Toţi cei din jurul lui pur şi simplu îl strangulează cu iubirea lor excesivă. De la bunici la părinţi. I se oferă totul pe tavă şi întreaga sa viaţă pare că este deja stabilită. Nimic surprinzător,nimic palpitant nu pare să-l aştepte. Iar el, Ned, înţelege lucrul acesta la un nivel subconştient de la o vârstă fragedă, când, aflat în vizită cu părinţii la nişte prieteni de familie, asistă la o scenă aparent oribilă: în hambarul de la ferma familiei-gazdă, cei trei băieţi ai casei sunt ocupaţi să stranguleze cocoşi. Unul după altul, rând pe rând. Şi Ned, în loc să fie îngrozit, simte invidie, îi dă ghes dorinţa de a li se alătura.

Din clipa aceea începe să audă voci care repetă întruna cuvintele: „Ce spui? Ce spui? Ce spui tu acolo?” Suferi migrene cumplite şi uneori are perioade când nu-şi mai aminteşte ce a făcut.

Când lucrurile par să-şi reintre cât de cât în firesc, bunicii lui pier într-un accident de maşină şi, la nu mult timp după aceea, pe când el era plecat la o petrecere, conacul familiei cade pradă flăcărilor, răpindu-i astfel şi pe amândoi părinţii. Ned rămâne, ca din senin, orfan.

Atunci intră în scenă ofiţerul de poliţie Tom Redford, un ins bâlbâit, durduliu şi chel (un fel de Columbo), care lasă a se înţelege că îl bănuieşte pe Ned de această faptă cumplită: uciderea părinţilor. Nimic nu se dovedeşte însă, iar Ned intră în posesia moştenirii. Şi astfel… sufocarea se încheie pentru o vreme.

Ned alege să nu urmeze cursurile unei facultăţi, ci să se educe singur după un sistem propriu, să călătorească mult şi să cadă în robia opiului, singurul care pare să reducă la tăcere vocile care continuă să-l chinuiască. Se trezeşte la un moment dat în el, aproape inexplicabil, ambiţia de a scrie piese poliţiste. Şi aici facem cunoştinţă cu cazul „Electricianului”, ucigaşul care terorizează Barrintown-ul, strangulându-şi victimele cu un cablu electric. Inspirat de acest caz, Ned îşi începe cariera de dramaturg specializat în piese poliţiste.

Datorită acestei alegeri ajunge să-l reîntâlnească pe poliţistul Redford, dar şi pe actriţa Judith Morgan, cu care are o aventură, nestingherit de faptul că ea este, la acel moment, căsătorită cu un influent regizor. Altminteri, cei doi ajung într-un final împreună, ceea ce-l aduce pe Ned, pas cu pas, insidios, înapoi la statutul de „sufocat”, „dar de data aceasta nu mai era vorba de dragoste. Era vorba de-a dreptul de o halucinantă şi o perversă subjugare a lui”. Şi acum, Ned găseşte calea de ieşire…

Am lăsat deoparte palpitanta poveste a Electricianului, ancheta personală întreprinsă de Ned în încercarea de a afla ce s-a ales de cei trei băieţi din hambarul copilăriei sale, l-am făcut uitat şi pe Joseph Sutter, „cheia”misterului… Toate acestea fac parte din acea „mişcare centrifugă” de care vorbeşte Autorul la un moment dat în carte. Nu am accentuat nici importanţa opiului de care Ned face uz tot mai des, nici a cărţii lui Thomas de Quincey, Confesiunile unui opioman englez, la care el se întoarce adesea, ca şi la pelicula A fost odată în America. Nu am evidenţiat nici fina ironie pe care o practică George Arion atunci când vorbeşte de Cursa de şoareci a Agathei Christie în relaţie cu situaţia celui care tocmai încercând să evite acest model dramaturgic în scrierile sale păşeşte cu graţie şi dezinvoltură într-o cursă de şoareci sui generis…

Multe se pot spune despre acest roman al lui George Arion, subiectele pe care le lansează sunt multiple şi egale ca importanţă. Cred însă că dezbaterea lor ţine mai degrabă de forul lăuntric al fiecărui cititor în parte. Eu, aici, mă mulţumesc să constat că am primit prin acest roman scrierea cea mai consistentă şi bogată în semnificaţii a lui George Arion de până acum.

Recenzie apărută în revista Familia, nr. 9/2012