Găsesc în numărul pe decembrie al Convorbirilor literare un comentariu al Pressofagului referitor la Familia, numărul în care înfieram, în editorial, dejecţiile pe care ni le livrează televiziunile cu de-a sila. Iată ce spune Pressofag:

Din nou la Oradea, într-o scurtă si protocolară vizită la Ioan Moldovan, cu prilejul unui nou număr din Familia. Mircea Pricăjan (nume care seamănă cu un pseudonim [s.m.] – da’ nici Talpalaru nu este mai breaz!) sare la beregata anomaliilor tv, instigînd la boicotarea „mass-mediei inepte”. Just! Vampirizăm si noi cu toată deschiderea caninilor pentru o cauză nobilă!

Sigur, mă bucur că şi colegii din celălalt colţ al ţării mi se aliază întru această idee, dar altceva vreau eu să zic pe baza extrasului de mai sus. Chestia cu numele cu sonoritate de pseudonim.

Aşadar: Pricăjan. Etimologic vorbind, numele ăsta (rarissim prin părţile Bihorului, dar relativ bine reprezentat în cărţile de telefon din zona Hunedoara – şi-o să vedeţi chiar acum de ce) vine de la localitatea Pricaz, din judeţul… Hunedoara, desigur. Din câte se pare, stră-străbunicii mei de-acolo se trag. Erau, prin urmare, pricăzeni. Acuma ştiţi şi voi cum evoluează onomastica la români: din gafa unui foncţionar de primărie în gafa altul foncţionar de primărie. Pot doar presupune că z-ul unui atare funcţionar, aplicat în numele de bolintin al ştiu eu cărui Pricăzan din scurtul şir al Pricăzenilor, era atât de alungit în jos, poate chiar cu aluzia unei bucle ascendente, încât alt funcţionar, când să elibereze bolintin altui Pricăzan, a scris la repezeală Pricăjan. Făcând astfel istorie. 😀

Căci aşa evoluează lucrurile. N-a fost vorba de vreun pricăjit întemeietor de familie sau de farsa nesărată a autorităţilor locale, ci pur şi simplu de-o confuzie… literară. 🙂

Pe de altă parte, mărturisesc că într-o vreme chiar mă bătea gândul să semnez cu alt nume. Prin ’97 am trimis la poşta redacţiei, la România literară, câteva fragmente dintr-un roman, iar dna. Constanţa Buzea i-a răspuns în paginile revistei lui Mircea Cartiş (Carţiş fiind numele de fată al mamei – altă poveste interesantă: stră-străbunicul se zice că a fost primul om din sat [Cărăsău pe numele lui, de la localnicii care se ocupau în vechime cu căratul de seu] cu ştiinţă de carte). Dar am renunţat la idee. În definitiv, e un nume haios, (auto)ironic, deci postmodern :D, şi deloc greu de reţinut.

Asta ca o paranteză. 😉