Florin Ardelean – Folie a trois. Ivona

20 martie 2015: Florin Ardelean – Folie a trois. Ivona

Finalul a fost cel mai greu de scris și a venit când autorul se aștepta mai puțin, într-o cameră de hotel din insula Corfu. Înainte de asta a fost surpriza de-a descoperi că povestea din Folie a trois, romanul apărut la aceeași editură Trei în 2012, nu se încheiase, de fapt, așa cum autorul crezuse. Acum, mai precaut, după scrierea celui de-al doilea volum, s-a gândit să nu mai lase lucrurile la voia întâmplării – ne-a spus Florin Ardelean la lansarea bine asistată de la Librăria Humanitas Oradea, într-o după-amiază însorită de primăvară certă. S-a pus serios pe lucru, ca un romancier profesionist, compunând conștiincios sinopsisul viitorului volum al – deocamdată – trilogiei Folie a trois. Nu ne-a dezvăluit multe despre acest proiect, doar că personajul principal, alter-ego-ul pe care între timp a decis să și-l asume fățiș, va muri, trebuie să moară, altă soluție nu există: dezvăluire care a stârnit rumoare între participanți, autorul fiind chiar luat de la rost, pe loc, cu șarmul caracteristic, de Liana Cozea. Dincolo de aceste senzații „tari”, lansarea a fost expert condusă de Ioan Moldovan, prieten și atent cititor al lui Florin Ardelean, care ne-a prezentat în linii mari trama și tribulațiile personajelor primului volum, pentru a ne introduce apoi în subiectul romanului proaspăt lansat.

Nu se întâmplă des ca un prozator orădean/bihorean să lanseze un roman purtând girul unei edituri de renume cum este Editura Trei. Și asta nu pentru că prozatorii locului ar fi mediocri, ci pur și simplu pentru că ei abia dacă… sunt, știut fiind faptul că pe malurile Crișului Repede înfloresc mai cu seamă poeții, eseiștii și filosofii. Or, tocmai pentru aceasta, mă înclin și felicit pe Florin Ardelean, un scriitor care, deși preocupat, prin natura profesiei, de științele media, de presă, despre care a publicat cărți importante, rămâne mai presus de toate prozator, ba chiar romancier.

[în Revista socială, Familia, nr. 3/2015]


Newsletter

Toate numele

Găsesc în numărul pe decembrie al Convorbirilor literare un comentariu al Pressofagului referitor la Familia, numărul în care înfieram, în editorial, dejecţiile pe care ni le livrează televiziunile cu de-a sila. Iată ce spune Pressofag:

Din nou la Oradea, într-o scurtă si protocolară vizită la Ioan Moldovan, cu prilejul unui nou număr din Familia. Mircea Pricăjan (nume care seamănă cu un pseudonim [s.m.] – da’ nici Talpalaru nu este mai breaz!) sare la beregata anomaliilor tv, instigînd la boicotarea „mass-mediei inepte”. Just! Vampirizăm si noi cu toată deschiderea caninilor pentru o cauză nobilă!

Sigur, mă bucur că şi colegii din celălalt colţ al ţării mi se aliază întru această idee, dar altceva vreau eu să zic pe baza extrasului de mai sus. Chestia cu numele cu sonoritate de pseudonim.

Aşadar: Pricăjan. Etimologic vorbind, numele ăsta (rarissim prin părţile Bihorului, dar relativ bine reprezentat în cărţile de telefon din zona Hunedoara – şi-o să vedeţi chiar acum de ce) vine de la localitatea Pricaz, din judeţul… Hunedoara, desigur. Din câte se pare, stră-străbunicii mei de-acolo se trag. Erau, prin urmare, pricăzeni. Acuma ştiţi şi voi cum evoluează onomastica la români: din gafa unui foncţionar de primărie în gafa altul foncţionar de primărie. Pot doar presupune că z-ul unui atare funcţionar, aplicat în numele de bolintin al ştiu eu cărui Pricăzan din scurtul şir al Pricăzenilor, era atât de alungit în jos, poate chiar cu aluzia unei bucle ascendente, încât alt funcţionar, când să elibereze bolintin altui Pricăzan, a scris la repezeală Pricăjan. Făcând astfel istorie. 😀

Căci aşa evoluează lucrurile. N-a fost vorba de vreun pricăjit întemeietor de familie sau de farsa nesărată a autorităţilor locale, ci pur şi simplu de-o confuzie… literară. 🙂

Pe de altă parte, mărturisesc că într-o vreme chiar mă bătea gândul să semnez cu alt nume. Prin ’97 am trimis la poşta redacţiei, la România literară, câteva fragmente dintr-un roman, iar dna. Constanţa Buzea i-a răspuns în paginile revistei lui Mircea Cartiş (Carţiş fiind numele de fată al mamei – altă poveste interesantă: stră-străbunicul se zice că a fost primul om din sat [Cărăsău pe numele lui, de la localnicii care se ocupau în vechime cu căratul de seu] cu ştiinţă de carte). Dar am renunţat la idee. În definitiv, e un nume haios, (auto)ironic, deci postmodern :D, şi deloc greu de reţinut.

Asta ca o paranteză. 😉