Acu’ că toată lumea-i ocupată cu cititul ultimului Orbitor, hai să zic şi eu ceva, da’ despre altă carte. Asta pentru că încă nici nu mi-am cumpărat Aripa dreaptă şi nici n-aş avea timp s-o citesc aşa cum trebuie. Rămâne pe altă dată. Deocamdată, din pură întâmplare, am descoperit că n-am dus până la capăt Jurnal II. Aşa că o să mă delectez cu el, în doze mici, zilnice.
Da’ despre altă carte voiam să scriu. Despre una de-o cu totul altă factură. Şi vine-n continuarea însemnărilor de genu’ ăsta făcute pe vechiul blog, dar cu mult, mult timp în urmă. Aşadar, ladies and gentlemen, I give you… Dean Koontz’s LIFE EXPECTANCY!
Face parte dintre cărţile pe care le citesc când am chef să mă las purtat de poveste. Când îmi trebuie ceva entertaining şi uşor de digerat. Am început-o într-o seară şi n-am mai lăsat-o din mână. Asta-i marea reuşită a cărţilor de felul ăsta, cărţi bine scrise, cu ritm, cu vână, care merg drept la ţintă. Nu stau nicio clipă să piardă vremea cu detalii inutile, cu pasaje irelevante. Personajele-s conturate atât cât trebuie, din câteva vorbe, după care sunt lăsate să facă acţiunea. Un fel de film de televiziune relaxant.
Numai că Life Expectancy a fost puţin altfel. A avut doza aia de ironie care cam lipseşte la autorii de bestsellere. De la bun început pactu-i clar. Viaţa lu’ domnu’ Jimmy Tock o ia razna încă de la naştere. Un clovn cu ochii roşii, tată-n devenire şi el, începe să împuşte tot ce mişcă în maternitate. De la doctorul venit să-i dea vestea că soţia i-a murit în chinurile facerii şi până la asistentele ce-i ies în cale. După care fuge cu nou-născutul în braţe, aşa costumat cum e în clovn ucigaş.
Ei, cioaca-i că ăsta a fost primul jalon din viaţa lu’ Jimmy, ăla care stă la baza celorlalte cinci prezise de bunicu-său pe patul de moarte. Pat de moarte aflat în apropierea sălii lui de naştere 🙂 . Egzact, aţi ghicit, când Jimmy se naşte, bunicu-său dă colţu’.
Şi bine-nţeles că tot restul vieţii lu’ Jimmy are ca prim obiectiv alea 5 zile fatidice rămase. Şi, culmea, toate or să aibă legătură cu… clovni. Mai întâi, la aniversarea lui de 20 de ani, rămâne sechestrat în bibliotecă de fiu’ lu’ Konrad Beezo, ucigaşu’ de la maternitate. Fiu pe care-l cheamă Punchinello şi care, ca şi tac-su, are mare boală pe clanul trapeziştilor (deşi mă-sa era fiica mafiotului-trapezist-şef). Ei, Punchinello e din cale afară de supărat că nu s-a dovedit a fi marele clovn care voia bătrâne-su să fie (are prea mult sânge de trapezist în el, ce să-i faci?). Aşa că şi-a zis c-o să arunce în aer tot oraşu’. 😦 Şi asta o să şi facă. Numa’ că Jimmy al nostru, brutar curajos de provincie, ajutat de viitoarea lui soţie, ostatică şi ea, reuşeşte să-l dea pe mâna poliţiei.
Buuuun. Următoarea zi fatidică e – ţineţi-vă bine – ziua venirii pe lume a lu’ Jimmy Jr. Şi-atunci apare un clovn. Cum altfel? De data asta-i vorba de Konrad în persoană. Foc şi pară că Jimmy i-a băgat plodu’ la pârnaie. Da’ nici el n-o sfârşeşte mai bine.
În fine, din clovn în clovn, Jimmy ajunge să afle că-i de fapt fratele geamăn 😀 al lu’ Punchinello şi că bărânu’ Beezo i-e cam tată. Că de fapt el, Jimmy Tock, a cam murit la naştere, şi-n încurcătura de la maternitate a fost salvat de-o asistentă miloasă. Şi alte câteva chestii pe care n-o să le zic, că poate-o să mai vreţi careva să citiţi cartea. În orice caz, surprizele nu se opresc aci.
Una peste alta, cartea asta-i o parabolă foarte faină a sorţii. A felului în care prin umor poţi depăşi greutăţile. Rezumă foarte fain toată filosofia literară a lui Koontz, care-n aproape tot ce scrie vorbeşte despre ororile pe care le comit oamenii şi cum ăia buni reuşesc până la urmă să răzbească – de obicei cu ajutorul unor animale devotate. Ia uitaţi ce frumos o zice:
Humor is a petal on the flower of hope, and hope blossoms on the vine of faith.
Sau:
We need to laugh at the irrationality of evil, for in doing so we deny evil’s power over us, diminish its influence in the world, and tarnish the allure it has for some people.
Şi încă una:
If God is an author and the universe is the biggest novel ever written, I may feel as if I’m the lead character in the story, but like every man and woman on Earth, I am a supporting player in one of billions of subplots. You know what happens to supporting players. Too often they are killed off in chapter three or in chapter ten, or in chapter thirty-five. A supporting player always has to be looking over his shoulder.
Cam moralizatoare, nu? Poate, da’ credeţi-mă că aşa bine-s lipite în textul romanului, aşa bine dau acolo unde-s puse… Iar cartea-i o reală desfătare. Bravo, Dean. Way to go, kiddo! 🙂
Pingback: Fără hodină « Mircea Pricăjan