Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu-mi amintesc niciodată niciun vis. Adică ştiu cum sunt alţii, şi tocma’ asta-i problema. Dacă e să mă trezesc în toiul nopţii, aşa, fulgerător, ceva-ceva tot mai ştiu. Dacă aş avea atunci luciditatea necesară să notez în grabă oareşce, poate că dimineaţă aş putea reconstitui ceva. Numa’ că odată cu luciditatea asta fuge orice vis mâncând pământu’. Habar n-aveţi cât e de frustrant! Ziceam ieri că ciupesc zilnic din Jurnalul II al lui M.C. Ei, nici nu ştiţi câtă invidie colcăie-n mine. Adică, cum e posibil, dom’le, să-ţi aminteşti visele în atâtea detalii, în atâtea culori vii? Cum e posibil, hă? Ori le înfloreşte auctorele, le construieşte pe măsură ce le scrie? Hai, asta aş mai înţelege-o. Da’ o aşa paradă de vise halucinante, o aşa viaţă onirică… oare chiar există? Spuneţi-mi voi, că io zău că nu ştiu. Eu am doar viaţa asta lucidă, de când beau o cafea, fumez o ţigară, arunc un ochi la ştiri, m-apuc de lucru, mă mai joc cu nervii oamenilor pe blog 😀 , iar mai lucrez… şi tot aşa. Cum pun capu’ pe pernă – se rupe filmu’. Păi, e posibil? Să-mi dea cineva visele-napoi. Acum! Ei, drăcie!