La cererea publicului larg 😀 , iată nu unu, ci trei fragmente din celebra carte abia începută, fără titlu şi care, poate, n-o să fie niciodată încheiată – ca destul de multe altele. Pentru o mai bună înţelegere a fragmentelor cu aberaţiile, tre’ să vă zic că personaju’ ăsta n-a mai ieşit din casă în văzul oamenilor de ani buni de zile. Stă pitit în apartamentu’ lui şi freacă menta. Încă habar n-am de ce, beats me ce pune la cale. Deşi, de când cu pisica aia din tomberon şi cu şobolănoaica, încep să am unele idei. Dar să trecem la aberaţiile autoexilatului meu.

*

Îmi place să aberez. Asta de dată recentă. Înainte eram cât se poate de lucid. Am fost o vreme chiar acid. Acuma-s doar placid. Şi-mi place să aberez cu fiece ocazie. Mă scapă de monotonie. De pereţii apartamentului ăstuia în care-mi duc traiu’. De astea două camere cu-o bucătărie şi-o baie în care dorm, mănânc, mă cac, mănânc iar, mă uit la televizor, mă mai dau pe net, dorm, mă cac iar, mă uit pe geam şi pe vizoru’ uşii, pun paharu’ pe perete şi trag cu urechea la vecini când se ceartă sau se fut, mai dorm o ţâră… şi tot aşa.

Am, mai am momente de luciditate maximă, de aciditate (chiar la stomac – dar asta-i iar o aberaţie personală). În ultimele zile am fost prea lucid – for my taste, cum zice englezu’. M-am uitat prea mult le teve, pe geam, pe vizor, am fost prea atent la câte se-ntâmplă dincolo de zidurile apartamentului ăstuia infect.

Săptămâna trecută am făcut chiar curăţenie, impossible as it may seem.

*

Sunt un virus. Mă propag prin orice mediu, virtual sau nu. Mă multiplic exponenţial. Mă divizez şi rămân întreg. Nu las mesaje de avertizare. N-am simptome. Nimeni nu-şi dă seama că-s acolo. Îmi fac doar culcuş şi parazitez locul. Observ. Iau aminte. Uneori acţionez. Nefast. Dar niciodată fatal. Care-ar mai fi distracţia? Îmi place să-i fac şi pe alţii părtaşi la existenţa mea. Din umbră. Fără ştirea lor. Perfid. Ca un virus adevărat.

Nu cred că am leac. Nu m-a descoperit nimeni, aşa că-i puţin probabil. Întâmplarea nu există-n lume. Decât la nivel cosmic. Divin. Dar asta-i altă poveste… Sunt o molimă de înaltă clasă. Afectez/infectez/infestez tot ce ating. Îmi văd imaginea pe mii de feţe, în mii de culori/tenuri. Sunt cosmopolit. Internaţional. Universal. Român şi american deopotrivă. Patagonez şi neozeelandez din naştere. Sunt şi puţin narcisist. Puţin? Într-o zi, toată planeta o să-mi semene. Şi-atunci voi izbândi. Voi fi Dumnezeu’ tuturor. Şi-al meu, întâi de toate. Mă plac aşa cum îi plac pe toţi cei care-mi seamănă. Pe ceilalţi îi compătimesc. Da’ nu-i totu’ pierdut. Ajung eu şi la ei.

Sunt în aer şi-n apă. În pământ şi-n para focului. Ies din ăi de-au murit, îi las pradă viermilor, şi intru-n ăi de stau să cadă din găoace. Îmi depun ouăle şi zbor ca musca de căcat spre următoru’ făt. Nici n-ajung bine, că ouăle-au şi eclozat. Au dat pe dinafară. Şi-am în gene formula gemenilor. Dubleţi, tripleţi, cvadrupleţi. Dintr-o singură coajă mă multiplic de n ori.

It’s as simple as that.

Più semplice non si può.

*

Într-o lume în mişcare, eu sunt singurul lucru stabil. Eu sunt axul. Axa. Şi chiar dacă lumea nu ştie de mine, eu ştiu că totul se-nvârte în jurul meu. Şi asta ajunge. Mă privesc în oglindă şi văd lumea-ntreagă. Duc mâna la ochi şi trag de pleoapă-n sus, iar în albul străbătut de vinişoare explodate e-o întreagă încrengătură de relaţii. Le pot urmări pe fiecare-n parte, le ştiu traseul aproape pe de rost. Unele se întretaie în faţă, aproape de iris, formează circuite închise. Altele şerpuiesc, dau ocol pupilei şi-apoi dispar în spatele ochiului. Dar şi acolo le pot vedea. Mintea mea le vede, le urmăreşte încâlcirile. Le ştie descâlci, dar n-o face. Sunt un observator. Tăcut şi retras. Iar când eu închid ochii…