Potter vs. Deschain

Harry Potter, Harry Potter, toată lumea scandează extatic Harry Potter, Harry Potter. Prunci de ţâţă, copchilaşi ce-abia ştiu să buchisească, puberi şi adolescenţi, tineri studenţi ori tineri şomeri, părinţi, bunici şi străbunici, toţi se îngrămădesc la uşile librăriilor să asiste la o lansare de carte cum nu s-a mai văzut, cred, niciodată. Toţi poartă coifuri de vrăjitori, ochelari rotunzi á la Lennon, baghete magice şi cicatrice sub formă de fulger pe frunte. Toţi sunt ca în transă, plutesc pe nori de euforie, privesc cu ochi umezi de căprioară standurile ticsite cu ultimul fascicul din seria asta magică. Un secret păzit cu rigoare de cerber, legi împoriva divulgării deznodământului, lansare la miez de noapte, sub clar de lună…

Dom’le, asta înseamnă marketing! Jos coifu! Mă uit la toate astea şi nu-mi vine să cred. Nicio lansare de film n-a avut parte de atâta tamtam, niciun joc de computer n-a stârnit atâta vâlvă. Iar ăsta-i un lucru bun. Habar n-am cum îs cărţile, n-am citit nici măcar o pagină din niciunul dintre astea 7 volume. Am încercat să văd primu’ film, da’ m-am lăsat păgubaş după ce-au început ăia să se bată-n vâj-haţuri. Nu m-a atras, cu toată bunăvoinţa mea. Şi chiar mi-aş fi dorit să mă prindă. Îmi place când se iscă atâta fuss pe seama unei cărţi. Fie ea şi scrisă de Coelho, Coruţ sau mai ştiu eu ce scribălău. Oricum ar fi cartea, înseamnă că cineva o să citească totuşi ceva. Iar cărţile lu’ tanti Rowling am impresia că sunt peste media asta de consum imediat, instant. Nu ştiu de unde impresia asta, că v-am zis că n-am citit nici măcar un rând. 😦 Da’ ce mult mi-ar fi plăcut să stau şi eu lipit de ecranu’ televizorului, avid să prind şi numa’ un fir din păru’ autoarei în bătaia spectrală a lunii harrypotteriene! 😀

Io, în schimb, am stat să-l tălmăcesc pe King, care King, apropo, are şi el o serie d-asta fantasy. The Dark Tower, i-e numele. Şi, chiar dacă nu se adresează neapărat copiilor, e-o serie, cred (dubitaţia de rigoare!), mult mai bine plămădită ca a lu’ J.K. E-adică mult mai mult în ea decât o acţiune liniară, nivelurile de lectură-s mult mai ofertante. Scriitura în sine e mult mai expertă. Fără să greşesc prea mult zic că Turnul lui King e exemplul (poate unicul) postmodernist al fantasyului. E unificator, atoatecuprinzător, face uz de intertextualitate (vezi poemul lui Robert Browning, „Waste Land”-ul lui T. S. Eliot, celebra serie a lui Tolkien, filmele lui Sergio Leone etc.), metatext, autorefernţialitate (în ultimul volum, King însuşi e crucial pentru serie, apare ca personaj aşa cum era când a început, în studenţie, să scrie The Gunslinger, primul volum din DT), are, pe deasupra, şi pasaje de pură calofilie, delicioase. Are şi umor. Umor ironic. Cu grămada. Are o grămadă de chestii super faine, ce mai? Numa’ că n-a stârnit atâta rumoare ca micul vrăjitor al englezoaicei. Poate tocma’ din cauza chestiilor spuse mai sus. Da’ o veni ea o vreme…

Cam asta-i treaba. Naiba ştie ce-am vrut cu însemnarea de faţă. Poate numa’ să zic că Roland e mai cool decât Harry. Că-l bagă sub radical. Mă mulţumesc cu-atât. Long days and pleasant nights to ya all! 🙂

Fragmentele cu Era Incendiară

OK, OK, ştiu că v-am scos din minţi cu fragmentele astea. Da’ promit să fie ultimele. Culmea e că, deşi-s foarte actuale acum, bucăţile de mai jos le-am scris când situaţia nu era aşa gravă. Oi fi mama Omida şi nu ştiu. 😀

*

E-o căldură de-ţi vine să-ţi dai jos şi pielea. Să ai parte de puţină răcoare măcar până se usucă sângele. Am văzut la televizor că tot sudul ţării e crăpat, că oamenii mor pe capete ducând în grădini găleţi după găleţi cu apă. În Bucureşti, un şofer bătrân a căzut lat după ce-a încercat să-l prindă pe ăla de-i accidentase maşina şi care voia să dea bir cu fugiţii. Peste tot sunt ambuteiaje. Oamenilor le fierbe creieru-n cap la semafoare, blocaţi între pereţii de tablă dogoritoare. Ăia pe care nu demult i-a scos apa din casă, se roagă acuma dup-o burniţă cât de jenantă. Prin Bărăgan, preoţii au ieşit să bată câmpii cu toţi localnicii alai în urma lor. Poartă în frunte icoane sfinte, moaşte sfinte, prapuri sfinte şi psalmodiază sfinţenii de tot felul.

Trăim într-o nou-nouţă Eră Incendiară. S-au dus dracului anotimpurile. În scurt timp, o să ningă-n toiu’ lu’ august şi-o să ne facem concediul de Crăciun la Marea Neagră, cocându-ne pe nisip.

Ca niciodată, am pus cârpe-n geamuri şi zac într-o baltă de sudoare lipit de faianţa din baie. Din zece-n zece minute beau apă direct de la robinet. Beau până mi se revoltă stomacu’. Am impresia că toată iese prin piele înainte să-mi ajungă măcar un strop în vezică.

Mă gândesc la o peşteră din inima munţilor. Întuneric şi răcoare. Clipocit de izvoare subterane. Pereţi de stâncă jilavă. Eternitate de calcar. Un loc numa’ bun unde să-ţi zacă oasele.

*

O lună mare şi roşie. Perfect rotundă. Vântul tremură frunzele pe profilul ei. Înfiorare. Zgomote felurile. Încălecate. Întrepătrunse. Un limbaj străvechi, fără norme şi cu înţelesuri schimbătoare. Sub stratul de iarbă, un strat gros de cenuşă. Praf ars, piatră arsă, carne arsă. Pulbere de oase şi vegetaţie. Întregi civilizaţii purtate de vânt, amestecate, învolburate în turbioane călătoare. Aşezate care pe unde. Sedimentate fără nicio normă. După bunul plac al întâmplării. Neuniform. Secole de pustiire. Apoi încolţirea. Naşterea din cenuşă. Inevitabil. Ca un blestem. Primul fir de verdeaţă într-o imensitate gri. Lentoare şi stăruinţă. Încăpăţânare. Şi luna roşie. Uriaşă. Parcă pulsând. Radiind sânge. Tot sângele omenirii.

Eu. Primul om. Ultima vieţuitoare revenită la viaţă. Cea mai slab adaptată. Pradă uşoară. Un melc fără cochilie. Mă târăsc printre ierburi, printre copacii cu rădăcinile înfipte în strămoşii mei. Trăgându-şi seva din ei. Mă lupt cu mine însumi şi-ajung într-o hrubă.

Stau acolo şi-mi amintesc totul. Clipă cu clipă, zi cu zi. Ultimul om atunci. Primul om acum. Singurul. Alfa şi Omega fără nimic între ele.

*

Visez mult şi aiuristic. Ceva ameţitor. Lucruri complet rupte de lumea asta. Frânturi parcă din povestea unei alte rase. Nu ştiu ce să înţeleg din ele. Din cele mai multe nu rămân, oricum, decât impresii. Stări confuze. Ceva ce, odată trezit, parcă nu mai am organ să pricep. Să percep. Sunt zile când trăiesc larvar, în trena viselor ăstora. Uit să mănânc, să beau apă, să merg la budă. Uit până şi unde mă aflu. Rămân cu ochii larg căscaţi, aţintiţi în tavan, unde rulează parcă imaginile alea de ne-nţeles.

Cele câteva care mi-au rămas cât de cât clare-n minte sunt transcrie într-un caiet. Caietul e cusut înăuntru saltelei. Gata, le-am scris. Nu vreau să mă mai gândesc la ele.

E obositor. Sug viaţa din tine ca un vampir.

O chestie

Între două guri de apă cu gheaţă, poate citiţi aici o anchetă pe care a făcut-o Radu Pavel Gheo pentru revista Orizont, nr. 5. Acuma am dat peste ea şi pe net. E despre prietenii. Literare au ba. Mai mult ba, o să vedeţi. Răspund Liviu Antonesei, T. O. Bobe, Ruxandra Cesereanu, Marius Chivu, Tudor Creţu, Matei Florian, Alexandru Potcoavă, unu*, Doina Ruşti şi Bogdan-Alexandru Stănescu.

*io.