Hrvatska, here we come!

Gata cu număratul zilelor. Acu’ numărăm orele. 🙂 Şi mai sunt vreo 14 d-astea.

Ne-am făcut plinu’ de casete video, acumulatori pt aparatul foto, rachete de tenis, încălţări pentru umblări şi tot ce mai trebuie. Ei, nu chiar tot, că precis o să uităm ceva. Am pregătit şi câteva CD-uri de drum. La noapte o să străbatem Ungaria pe Negru Vodă, Mica ţiganiadă, Viaţa la ţară şi altele. Pasărea Colibri şi Phoenix, astea-s principalele. Pittiş, this is for you, wherever you are! Wherever you might roam, ca să parafrazez alţi rockeri care au făcut istorie.

Cam asta e. Nici să scriu aici n-am chef. Da’ o să scriu sigur la-ntoarcere, cu poze şi toate cele. Până atunci, s-aveţi o săptămână bună, ‘cause we know we will. 😀

Noris Band

Demult am zis c-o să scriu despre cel mai pasionat chitarist din câţi cunosc şi, de fiecare dată, nu prea s-a nimerit. Uite că-ndrept amu nedreptatea. 🙂

E vorba de Noris Schek, soţu’ lu’ sor-mea. Un om care respiră şi transpiră muzică. Blues şi rock. Un om în mâna căruia chitara prinde viaţă şi cântă parcă singură. Zău aşa! N-o zic aiurea, că nu-s d-ăla care aruncă uşor cuvinte de laudă. A făcut o vreme parte din formaţia de rock irlandez Blackbeers. De fapt, încă mai face parte, dar mai uşurel. Că are omu’ şi-un proiect personal, Noris Band, prin care încearcă să promoveze o versiune îmbunătăţită, înseninată a bluesului. Anume: ceea ce el numeşte freedom & blues. Şi sună tare bine, vă pot zice eu, care nu le prea am cu bluesul, însă-mi place să cred că le am cu rockul. Oricum i-ar spune însă, muzica lui e în primul rând sinceră, naturală, un flux de energie pozitivă – toate crescute pe solul unei serioase educaţii muzicale (Nori e, pe deasupra, profesor de chitară la Liceul de Artă din Oradea). A susţinut până acum o sumedenie de concerte, cu Blackbeers sau cu Noris Band, a avut şansa să cânte de câteva ori bune alături de A.G. Weinberger, a fost invitat în emisiuni de televiziune şi radio, locale şi centrale, a parcurs toţi paşii care, într-o ţară normală, l-ar fi plasat deja la loc de cinste printre muzicienii momentului. Totuşi, în România afându-ne, unde ştim bine ce se înţelege cel mai adesea prin muzică, succesul răsunător se amână. Dar Nori nu deznădăjduieşte. E-un spirit puternic, meticulos, răbdător, care-şi construieşte şi urmează planurile ca un strateg militar. 🙂 Asta dincolo de aparenţa firească de artist zurliu. 😀 Eu am toată încrederea în el. Şi-aţi avea şi voi dacă l-aţi cunoaşte. Iar pentru a-l cunoaşte mai bine, ascultaţi-i piesa de mai jos (compoziţie, chitară şi voce), după care citiţi-i şi însemnările de pe blog (că nu degeaba l-am bătut la cap să-l înfiinţeze).

Noris Band – Nevasta divină

După 10 ani

Ce iute zboară timpu’ când te distrezi! 🙂 Luna asta se fac 10 ani de când am publicat prima povestire. Somnul uitării îi zicea. A apărut într-un serial de 5 episoade săptămânale, în Crişana plus, suplimentul ziarului local Crişana. Iar naşul a fost Miron Blaga, în biroul căruia nici acum nu ştiu cum am ajuns. Oricum, cert e că m-am dus cu tolba plină. Pe lângă vreo duzină de povestiri, aveam la mine şi prima versiune a romanului, numit pe-atunci Noaptea maledicţiei. Preţios ca naiba. 😀 Începusem de vreo doi ani să scriu şi mai mult de nişte lecturi la cenaclul Iosif Vulcan nu îndrăznisem să arăt altora. Am lăsat pe masă povestirile şi am plecat. Habar n-aveam dacă se va întâmpla ceva cu ele. Am continuat să cumpăr suplimentul de sâmbăta şi, a doua săptămână, mare-mi fu mirarea să-mi văd numele şi poza lângă prima parte a Somnului. Era şi-o bulină rozalie pe care scria „Debut”. Plus o scurtă prezentare a celor 17 ani ai mei şi-a stării mele şcolare. 🙂 Mamă, câtă bucurie pe capu’ meu! Nu doar că debutasem, dar mai urma să intru-n casele oamenilor alte patru săptămâni dup-aceea! Euforie maximă, ce mai! Iar al cincilea episod, ultimul, a ocupat toată pagina de cultură.

Povestirea în sine, o să auziţi şi voi acum, e stângace, chinuită, pompoasă. Şi, mai mult decât atât, n-are nicio miză. Poate doar transmiterea unei stări de angoasă, conturarea unei atmosfere sumbre. Şi mai are şi-un moto fatidic, superhilar: Durerea e-o prietenă care nu te va părăsi niciodată. Mişto, nu? But, hey, cut me some slack! Eram şi io la-nceput de drum.

Vacanţa de vară era în toi pe-atunci. În scurt timp, eu şi sora mea Cristina am luat calea Orăştiei, la bunici. Şi-acolo, în crucea nopţii, când şi cucuveaua doarme, ne-am gândit noi s-o dramatizăm. Toată copilăria am ascultat numai viniluri cu poveşti şi teatre radiofonice, aşa că aveam sursă de inspiraţie. Aveam, prin urmare, şi-un picup de voiaj. Aveam şi-un reportofon Panasonic, proaspăt cumpărat. Fond sonor am ales să fie simfonia a IX-a a lui Dvorak, Din lumea nouă. Preferata mea. Aşa că ne-am pus pe înregistrat. Cristina a dus greul, iar eu m-am limitat la intro şi câteva intervenţii pe parcurs. Da’ cât am mai râs! Cât ne-am mai distrat! Câte take-uri am făcut la unele faze! Şi-a ieşit, până pe la 3-4 dimineaţa, o treabă super faină. Episodul pilot îl puteţi asculta dând clic mai jos.

This is for you, sis! 🙂

Somnul uitării – partea 1

P.S. Nasol, nasol, nasol! WordPress văd că nu permite plugin de trilulilu.ro. Nu permite, de fapt, niciun fel de plugin extern. Nasol! Io-i credeam oameni mai deschişi la nou. 😦