După 10 ani

Ce iute zboară timpu’ când te distrezi! 🙂 Luna asta se fac 10 ani de când am publicat prima povestire. Somnul uitării îi zicea. A apărut într-un serial de 5 episoade săptămânale, în Crişana plus, suplimentul ziarului local Crişana. Iar naşul a fost Miron Blaga, în biroul căruia nici acum nu ştiu cum am ajuns. Oricum, cert e că m-am dus cu tolba plină. Pe lângă vreo duzină de povestiri, aveam la mine şi prima versiune a romanului, numit pe-atunci Noaptea maledicţiei. Preţios ca naiba. 😀 Începusem de vreo doi ani să scriu şi mai mult de nişte lecturi la cenaclul Iosif Vulcan nu îndrăznisem să arăt altora. Am lăsat pe masă povestirile şi am plecat. Habar n-aveam dacă se va întâmpla ceva cu ele. Am continuat să cumpăr suplimentul de sâmbăta şi, a doua săptămână, mare-mi fu mirarea să-mi văd numele şi poza lângă prima parte a Somnului. Era şi-o bulină rozalie pe care scria „Debut”. Plus o scurtă prezentare a celor 17 ani ai mei şi-a stării mele şcolare. 🙂 Mamă, câtă bucurie pe capu’ meu! Nu doar că debutasem, dar mai urma să intru-n casele oamenilor alte patru săptămâni dup-aceea! Euforie maximă, ce mai! Iar al cincilea episod, ultimul, a ocupat toată pagina de cultură.

Povestirea în sine, o să auziţi şi voi acum, e stângace, chinuită, pompoasă. Şi, mai mult decât atât, n-are nicio miză. Poate doar transmiterea unei stări de angoasă, conturarea unei atmosfere sumbre. Şi mai are şi-un moto fatidic, superhilar: Durerea e-o prietenă care nu te va părăsi niciodată. Mişto, nu? But, hey, cut me some slack! Eram şi io la-nceput de drum.

Vacanţa de vară era în toi pe-atunci. În scurt timp, eu şi sora mea Cristina am luat calea Orăştiei, la bunici. Şi-acolo, în crucea nopţii, când şi cucuveaua doarme, ne-am gândit noi s-o dramatizăm. Toată copilăria am ascultat numai viniluri cu poveşti şi teatre radiofonice, aşa că aveam sursă de inspiraţie. Aveam, prin urmare, şi-un picup de voiaj. Aveam şi-un reportofon Panasonic, proaspăt cumpărat. Fond sonor am ales să fie simfonia a IX-a a lui Dvorak, Din lumea nouă. Preferata mea. Aşa că ne-am pus pe înregistrat. Cristina a dus greul, iar eu m-am limitat la intro şi câteva intervenţii pe parcurs. Da’ cât am mai râs! Cât ne-am mai distrat! Câte take-uri am făcut la unele faze! Şi-a ieşit, până pe la 3-4 dimineaţa, o treabă super faină. Episodul pilot îl puteţi asculta dând clic mai jos.

This is for you, sis! 🙂

Somnul uitării – partea 1

P.S. Nasol, nasol, nasol! WordPress văd că nu permite plugin de trilulilu.ro. Nu permite, de fapt, niciun fel de plugin extern. Nasol! Io-i credeam oameni mai deschişi la nou. 😦

Stăpâne, stăpâne, îţi cheamă ş’un câne

Altfel spus, după îndelungi analize, ne-am hotărât asupra unei rase de căţel. Dacă tot o s-avem curte, e păcat să n-avem şi-un credincios pe lângă noi. Însă nu ne trebuia ceva de talie mare, ceva fioros. Voiam un căţel cu care să te poţi juca, pe care-l să-l accepte şi Axi, un căţel inteligent şi ascultător. Că vrem să-l ţinem în casă, nu de alta. Nu ne lasă sufletul să-l abandonăm într-o cuşcă, la marginea curţii. Aşadar, sorţii au făcut să fie vorba de-un Border Collie. 🙂 Adică, pre româneşte, ciobănesc scoţian. Prin topurile pe care le-am văzut apare peste tot pe locul 1 la inteligenţă, agilitate, afecţiune şi toate alea care ne interesau pe noi. Tot soarta ne-a scos în cale un forum de pe animale.ro, unde o doamnă tocmai anunţa că i-a născut căţeluşa. Căţeluşă care, să vezi potrivire, este prima border collie adusă în România. Cu pedigree şi toate alea. Iar doamna, să vezi potrivire şi mai mare, e chiar din Oradea. Aşa că am sunat-o şi ne-am „rezervat” o căţeluşă. Puişorii n-au acum decât 2 săptămâni, aşa că pot fi despărţiţi de mamă doar pe la finele lui septembrie. Ceea ce-i nemaipomenit. Până atunci sperăm să fie pe terminate şi casa.

Iată aici două poze. Una e cu puişorii de anul trecut şi cealaltă cu generaţia 2007. Nu-i aşa că-s drăgălaşi?

border-collie7.jpg

bdc5.jpg

Unul dintre aceştia va fi al nostru. 🙂

Cronică de şantier #2

Prima a fost pe blogu’ din viaţa de apoi. N-a mai fost niciuna între timp pentru că n-a avut de ce să fie. 😦 Lucrările s-au sistat aproape două luni, din motiv de acte. Şi controale pentru actele alea. Şi rezolvarea actelor cu pricina. Autorizaţiilor. Aşa se face că 30 iulie a trecut pe lângă noi, iar noi am stat şi ne-am uitat. 😦 De 9 zile, firma constructoare a intrat la penalizări. Şi-o să mai adune, sărmanii, destule. Da’ tot e bine că acu s-au reapucat de cazne. 🙂

Mai jos, în planul secund, zidurile casei vecinilor cu Pako şi mobila de sufragerie de la noi. Băieţii s-au apucat de lucru alaltăieri pe la 11 şi ieri la 6 jumate seara parterul arăta cum îl vedeţi. Se mişcă, deci, repede. Aseară se apucau şi de-a noastră, aşa că azi aşteptăm să vedem primele rezultate.

În parte, tricoul pe care-l port rezumă destul de bine starea mea de spirit. 😀 Aa, maistru’ fotograf e vecinu’ de peste gard.

dsc03595.jpg