Da, am revenit în patria mumă de câteva zile bune, da’ zău că nu m-a tras deloc aţa să scriu aici ce, cum, unde, cât a(m) fost. Tre’ să-mi pun ordine în fotografii (am făcut peste 1400), am de transferat filmările pe DVD-uri (peste 5 ore de peripeţii) şi, pe deasupra, mai tre’ să mă şi doftoricesc, că n-am trecut bine graniţa şi m-a şi apucat o boleşniţă de toată fala. O fi de la aerul de-acas’, ştiu io! Revin, revin…
Hrvatska, here we come!
Gata cu număratul zilelor. Acu’ numărăm orele. 🙂 Şi mai sunt vreo 14 d-astea.
Ne-am făcut plinu’ de casete video, acumulatori pt aparatul foto, rachete de tenis, încălţări pentru umblări şi tot ce mai trebuie. Ei, nu chiar tot, că precis o să uităm ceva. Am pregătit şi câteva CD-uri de drum. La noapte o să străbatem Ungaria pe Negru Vodă, Mica ţiganiadă, Viaţa la ţară şi altele. Pasărea Colibri şi Phoenix, astea-s principalele. Pittiş, this is for you, wherever you are! Wherever you might roam, ca să parafrazez alţi rockeri care au făcut istorie.
Cam asta e. Nici să scriu aici n-am chef. Da’ o să scriu sigur la-ntoarcere, cu poze şi toate cele. Până atunci, s-aveţi o săptămână bună, ‘cause we know we will. 😀
Noris Band
Demult am zis c-o să scriu despre cel mai pasionat chitarist din câţi cunosc şi, de fiecare dată, nu prea s-a nimerit. Uite că-ndrept amu nedreptatea. 🙂
E vorba de Noris Schek, soţu’ lu’ sor-mea. Un om care respiră şi transpiră muzică. Blues şi rock. Un om în mâna căruia chitara prinde viaţă şi cântă parcă singură. Zău aşa! N-o zic aiurea, că nu-s d-ăla care aruncă uşor cuvinte de laudă. A făcut o vreme parte din formaţia de rock irlandez Blackbeers. De fapt, încă mai face parte, dar mai uşurel. Că are omu’ şi-un proiect personal, Noris Band, prin care încearcă să promoveze o versiune îmbunătăţită, înseninată a bluesului. Anume: ceea ce el numeşte freedom & blues. Şi sună tare bine, vă pot zice eu, care nu le prea am cu bluesul, însă-mi place să cred că le am cu rockul. Oricum i-ar spune însă, muzica lui e în primul rând sinceră, naturală, un flux de energie pozitivă – toate crescute pe solul unei serioase educaţii muzicale (Nori e, pe deasupra, profesor de chitară la Liceul de Artă din Oradea). A susţinut până acum o sumedenie de concerte, cu Blackbeers sau cu Noris Band, a avut şansa să cânte de câteva ori bune alături de A.G. Weinberger, a fost invitat în emisiuni de televiziune şi radio, locale şi centrale, a parcurs toţi paşii care, într-o ţară normală, l-ar fi plasat deja la loc de cinste printre muzicienii momentului. Totuşi, în România afându-ne, unde ştim bine ce se înţelege cel mai adesea prin muzică, succesul răsunător se amână. Dar Nori nu deznădăjduieşte. E-un spirit puternic, meticulos, răbdător, care-şi construieşte şi urmează planurile ca un strateg militar. 🙂 Asta dincolo de aparenţa firească de artist zurliu. 😀 Eu am toată încrederea în el. Şi-aţi avea şi voi dacă l-aţi cunoaşte. Iar pentru a-l cunoaşte mai bine, ascultaţi-i piesa de mai jos (compoziţie, chitară şi voce), după care citiţi-i şi însemnările de pe blog (că nu degeaba l-am bătut la cap să-l înfiinţeze).
Mircea Pricăjan 