Să-ncepem anul muncind

Dragii mei, dacă n-am apucat la timpul cuvenit să vă urez tot binele pentru 2009, o fac acum. Să fiţi, aşadar, sănătoşi, voioşi şi voinici, să n-aveţi probleme cu dioptriile şi nici cu dinţii, să vă lase durerea de şale şi să vă trataţi bine stomacul, aşa cum vreţi să vă trateze şi el, să zâmbiţi mult şi să faceţi mai mult bine în jur decât în 2008, să fiţi mai îngăduitori şi mai răbdători, să vă respectaţi şi să-i respectaţi pe toţi cei care o merită, ce mai tura-vura: să daţi tot ce aveţi mai bun în voi la momentul calendaristic 2009!

Bun, odata astea spuse, sa trecem la lucru, ca bine zicea cine zicea ca munca-l înnobilează pe om. Eu sunt bucuros să raportez că-n câteva zile, nu multe, deja se pot număra pe dejte, voi termina cu Duma Key-ul lui Mr. King. Calculul meu dinainte era să intru-n anul ăsta cu el deja terminat, da’ ştiţi cum sunt sărbătorile… mai ales când vine puhoi de rude în vizită, când atmosfera se animează, spiritul Crăciunului începe să bântuie până şi-n birou, unde aţa te trage tot mai puţin să intri – şi, oricum, sunt încredinţat că şi de-aş fi intrat mai des n-ar fi ieşit o treabă prea bună… Prin urmare, acum, că sunt doar eu cu mine şi cu persoana mea, acum, că Jamiroquai îmi încântă urechile din boxe, acum, că afară totul e alb şi spiritul lenevelii s-a dus-napoi de unde-a venit, ei bine, acum sunt înapoi la strungul traducerilor. Cu forţe proaspete, cu elan şi voie-bună. Ceea ce vă doresc şi vouă!

Fie să vieţuim împreună într-un 2009 memorabil!

Liiceanu şi un citat pentru toţi traducătorii

„Era un seducător care îşi propusese să umple, prin strategii şi şarmuri literare, prăpastia care despărţea limbajul filozofic de cel obişnuit al oamenilor şi, astfel, să împace filozofia cu lumea, în vederea convertirii tuturor la lumea filozofiei”, spune Liiceanu la un moment dat despre Noica, magistrul lui. Lucruri perfect valabile pentru Liiceanu însuşi în noul volum de confesiuni filosofice/filosofii confesive, Scrisori către fiul meu. L-am citit, aşa cum am citit şi Uşa interzisă, dar şi o bună parte din Declaraţie de iubire şi Jurnalul de la Păltiniş, cu foarte mare plăcere, cu acea delectare cu care citeşti scrierile cuiva care cunoaşte limba în toate cotloanele ei şi ştie s-o folosească în cel mai elocvent mod posibil pentru a exprima idei, altfel, complexe. Dintre filozof-eseiştii nostri cred că numai Pleşu îl mai egalează şi, de câteva ori notabile, chiar îl depăşeşte pe Liiceanu în chestia asta. Nu-mi place statutul de vedete – în sens negativ, desigur – pe care mulţi care nu le-au citit cărţile li-l atribuie, nu mi se pare deloc potrivit. Aşa cum nici „boieri ai minţii” nu-i văd. În fine, gura lumii… Eu mă bucur doar că sunt contemporan cu ei şi că am privilegiul de-a le citi cărţile în momentul primei lor apariţii.

Inevitabil, terminând Scrisorile…, am frunzărit Uşa interzisă. Şi am dat peste următorul paragraf, subliniat şi marcat ca atare de mine pe margine:

De abia când traduci îţi dai seama de prezenţa atotputernică a codului: nici un cuvânt nu este pus la întâmplare şi cel mai adesea el apare însoţit de aceleaşi cuvinte şi ocupă lângă ele aproape întotdeauna aceeaşi poziţie. Traducătorul este obligat să păstreze identitatea formulărilor (şi a formelor care apar pe această cale), evitând cu stricteţe folosirea sinonimelor. Până şi cuvintele care aparent nu au pregnanţă categorială, care par să nu facă parte din cod şi care induc în eroare tocmai prin aparenta lor banalitate („a scoate la iveală”, „a se arăta” etc.) revin insistent şi implacabil, dovedindu-se până la urmă a fi „cuvinte fenomenologice” şi noduri în ţesătura de ansamblu. Cu excepţia lui „şi”, „de aceea” şi „totuşi”, totul, până şi prepoziţiile şi adverbele, intră în cod. (pp.140-141, Humanitas, 2002)

Bine, Liiceanu vorbeşte aici despre traducerea de texte filozifice, iar codul de aici este văzut în contrast cu stilul (care, după Liiceanu, reprezintă ieşirea din cod şi, prin urmare, trebuie evitat cât mai mult posibil), însă cu mâna pe inimă spun că acelaşi lucru e valabil şi pentru traducerile literare. Doamne, nici nu vă daţi seama cât este de valabil! Nerespectarea „codului cuvintelor fenomenologice” este de fapt adevărata trădare a traducătorului. Am zis! 🙂

OK, următorii pe lista de lectură a sfârşitului de an: Zadie Smith – Despre frumuseţe, Mihail Gălăţanu – Stradivarius, Edward Lee – Oraşul infernului şi, dacă mai apuc, iar dacă nu, prima pe 2009: Bogdan Popescu – Cine adoarme ultimul.

Lecturile de Crăciun şi două semne de carte

Mie-mi place Crăciunul mai ales pentru tihna care se simte în jur. O atmosferă de calm şi pace aşa cum puţine sărbători aduc. Tocmai de aceea, Crăciunul mi se pare cel mai prielnic moment din an pentru lectură.

Prin urmare… Acum am terminat Băieţi teribili, de Michael Chabon, ediţia românească de la Humanitas Fiction, în traducerea (foarte bună!) lui Ines Hristea. Cartea în sine e o încântare. N-o să vorbesc acum despre ea. Vreau doar să-mi arăt totala consternare faţă de blurbul de pe coperta IV. „Grady Tripp, profesor de engleză şi scriitor pierdut în ceaţa joint-urilor, şi-a rătăcit, nici el nu ştie cum, manuscrisul romanului pe care nu mai reuşeşte de ani buni să-l termine”, se zice acolo, iar pe la mijlocul frazei următoare: „… Tripp porneşte într-o odisee donquijotescă pe străzile din Pittsburgh ca să-şi recupereze romanul pierdut…” Mama ei de treabă, se vede că cine-a scris chestia asta habar n-are ce se-ntâmplă de fapt în carte. Căci eroul nostru nu-şi pierde manuscrisul nici măcar o clipită. Ei-ei!

Acum mă pregătesc să văd filmul. Ţin minte că l-am mai văzut cândva, demult, dar amintirea e vagă.

Apoi aştept să-mi satisfac o curiozitate stârnită în urma unei discuţii de pe blogul Nemira. Aşadar, voi citi Porcul spinos al lui Julian Barnes. După care, dacă n-o să mă revendice familia, supărată că mă sustrag vizionărilor de comedii de sezon, mai am pregătite şi Scrisorile către fiul meu, adică al lui Liiceanu.

Uite de asta-mi place mie Crăciunul.

Şi iată mai jos două semne de carte pe care încă le folosesc cu succes.

IMG_4081