Lecturile de Crăciun şi două semne de carte

Mie-mi place Crăciunul mai ales pentru tihna care se simte în jur. O atmosferă de calm şi pace aşa cum puţine sărbători aduc. Tocmai de aceea, Crăciunul mi se pare cel mai prielnic moment din an pentru lectură.

Prin urmare… Acum am terminat Băieţi teribili, de Michael Chabon, ediţia românească de la Humanitas Fiction, în traducerea (foarte bună!) lui Ines Hristea. Cartea în sine e o încântare. N-o să vorbesc acum despre ea. Vreau doar să-mi arăt totala consternare faţă de blurbul de pe coperta IV. „Grady Tripp, profesor de engleză şi scriitor pierdut în ceaţa joint-urilor, şi-a rătăcit, nici el nu ştie cum, manuscrisul romanului pe care nu mai reuşeşte de ani buni să-l termine”, se zice acolo, iar pe la mijlocul frazei următoare: „… Tripp porneşte într-o odisee donquijotescă pe străzile din Pittsburgh ca să-şi recupereze romanul pierdut…” Mama ei de treabă, se vede că cine-a scris chestia asta habar n-are ce se-ntâmplă de fapt în carte. Căci eroul nostru nu-şi pierde manuscrisul nici măcar o clipită. Ei-ei!

Acum mă pregătesc să văd filmul. Ţin minte că l-am mai văzut cândva, demult, dar amintirea e vagă.

Apoi aştept să-mi satisfac o curiozitate stârnită în urma unei discuţii de pe blogul Nemira. Aşadar, voi citi Porcul spinos al lui Julian Barnes. După care, dacă n-o să mă revendice familia, supărată că mă sustrag vizionărilor de comedii de sezon, mai am pregătite şi Scrisorile către fiul meu, adică al lui Liiceanu.

Uite de asta-mi place mie Crăciunul.

Şi iată mai jos două semne de carte pe care încă le folosesc cu succes.

IMG_4081

Wish upon a star

În urmă cu câteva săptămâni bune, Costi Gurgu m-a lepşuit, iar eu mi-am tot amânat reacţia. Trebuie spus şi că ideea „viitorului pe care ţi-l alegi” a pornit de la Cătălin Sandu. La el o să găsiţi şi enunţul problemei. Îl reiau totuşi într-o formă prescurtată: ce idee din literatura SF mi-ar plăcea să văd materializându-se cât timp fac umbră pământului.

Să vedem la ce concluzie am ajuns.

Mie cel mai mult şi cel mai mult mi-ar plăcea să se inventeze pastila care să anuleze pe veci nevoia de-a mânca şi de-a dormi. 😀 Oricât mi-am sucit eu mintea, n-am reuşit să găsesc lucrarea SF în care ideea asta să fi slujit de pretext, da-s absolut sigur că există acolo, undeva. Pentru că, nu-i aşa, sună a SF 100%.

Motivaţia juriului: Nu-i vorba că nu mi-ar plăcea să mănânc şi să dorm, da’ astea două mi se par cele mai time consuming dintre activităţile omeneşti. Iar eu sunt într-o continuă cursă contracronometru.

Condiţii (că nu se poate fără): 1. Pe cât posibil, invenţia asta să-mi fie cunoscută/accesibilă doar mie sau unui număr cât mai mic de oameni. 😀 În caz contrar, n-ar rezolva nimic. La ce bun să câştig timp nemâncând şi nedormind dacă şi volumul de muncă ar creşte în consecinţă? 2. Lipsa asta de nevoie să nu însemne şi lipsa plăcerii. Cel puţin în privinţa mâncării… Mi-ar conveni să mă mai pot abandona uneori unei mese copioase. Cât despre somn… n-are decât să dispară cu totul. Oricum visele sunt chestii străine pentru mine. 😦

Şanse de realizare: N-am habar să se fi făcut ceva în direcţia asta, ştiinţific vorbind. Dacă aflaţi voi ceva, daţi-mi iute de veste. Sunt gata să mă ofer de cobai.

OK, cam asta e. Leapşa ducă-se la următorii: tuşa Vero, Sebastian Corn şi White Noise. Haideţi, spuneţi ce v-aţi dori, că poate ne face Moşu’ o surpriză de Crăciun.