Revista Nautilus şi Blogul Nemira

Două  semnalări:

1. A apărut numărul 11 al revistei Nautilus. Sumar bogat, aşa cum suntem obişnuiţi. Lucruri frumoase de citit şi luat aminte. Michael şi echipa mai au un număr şi pot sărbători un an de la prima apariţie a revistei. La câţi mai mulţi!

În numărul de faţă, Liviu Radu scrie recenzii la două cărţi de care mă simt – cine ştie de ce 😀 – apropiat. Una e la Casa întunericului, de Stephen King, cealaltă la Cutia cu fantome, a fiului Kingului. Mulţumesc umil pentru cuvintele frumoase şi-mi asum toate superficialităţile.

2. Pe Blogul Nemira a fost publicată prima parte a unui text în care încerc să povestesc cum, de ce şi cât de tare-mi place mie Stephen King. Se intitulează Cum m-a prins Stephen King în mreje. Mi-a făcut o imensă plăcere să scriu rândurile acelea, am simţit tot timpul că m-aş putea întinde pe lungimea unei cărţi  întregi doar pe baza acelor amintiri. O să vedeţi voi în partea a doua, că acolo cu greu m-am mai oprit. 🙂 Acolo am vorbit exclusiv de traducerile pe care le-am făcut. – Mulţumesc lui Vlad Puescu pentru că m-a invitat în rândul celor pe care atât de frumos i-a numit el „îngerii păzitori ai cărţilor”.

Campania ZD

Tudor Călin Zarojanu realizează de câteva săptămâni în Ziarul de duminică, suplimentul cultural de vineri al Ziarului financiar, o campanie despre integrarea culturală europeană. Integrarea noastră, desigur. Săptămâna aceasta a venit rândul literaturii. Găsiţi aici textul lui Călin, iar aici trei opinii: a lui Alex. Ştefănescu, a lui Lucian Dan Teodorovici şi a subsemnatului.

Voi ce părere aveţi: au ieşit scriitorii români, culturaliceşte vorbind, mai mult în Europa după aderarea ţării noastre? Dacă da, se datorează asta integrării în sine? Vă aştept comentariile. Mi se pare un subiect extrem de ofertant.

Sunt un ipocrit

Acesta de mai jos este editorialul pe care l-am scris pentru nr. 9 al revistei Familia.

 Întru combaterea lipsei de timp (pentru lectură)

De câteva luni bune trăiesc într-o plăcută zonă a embargoului tv. Am o antenă de cameră care mă ajută doar cu primele două avataruri ale televiziunii publice. Şi cu încă vreo două posturi maghiare. Nici nu vă puteţi închipui ce uşurare! Ce gust plăcut are viaţa! Cu cât calm aşez seara capul pe pernă, după câteva capitole dintr-o carte la liberă alegere.

Nu neg că, din când în când, mă mai abandonez vreunei emisiuni serbede – deh, obiceiurile vechi mor greu. Aşa se face că-n vară am avut „plăcerea” să văd transmisiuni în direct de la toate festivalurile muzicale posibile la malul mării celei negre. Mamaia, Calatis, apoi, mai din inima ţării noastre victorioase, o straşnică doză de Cerb poleit. Şi uitasem că manifestările acestea mai fiinţează, şi uitasem cât amatorism le animează, şi uitasem câte „talente” văd lumina zilei printre noi, românii. Iar pentru a-mi intra bine-n cap lucrurile astea şi, probabil, pentru a nu le mai uitat veac, toamna a venit cu reluările inerente. Fragmentate, e drept, editate. Şi-a mai venit cu încă o năzbâtie nivelatoare de creiere: lumea Elite Model Look văzută de alde Rowenta. Vreo două-trei părţi am reuşit să prind cap-coadă, însă au fost de-ajuns. Divertisment salubru, uscat iască. Stop-cadre, fade-to-black-uri sugestive, back story-uri lămuritoare, reveniri incerte-n prezentul înregistrat cu săptămâni în urmă, decupaje… inteligente, cu litere săltăreţe – ce mai, treabă de profesionişti! N-am priceput nimic. Am apăsat butonul şi-am trecut pe dvd.

Mai bine aşa. Era o vreme când, luat cu acelaşi fel de divertisment, însă mai bine ambalat, mă prindea miezul nopţii în faţa tv-ului. Şi la ce bun? Citesc acum în presa electronică, mirare-mirare, că infectul OTV a dat deja vedete la export. Ogică, norocosul pământului, chipurile, s-ar lăsa coafat prin diverse „divertismente”, la posturi cu mai mare, chipurile, prestanţă; o anume Magna Ciumac ar participa şi ea la un concurs găzduit de-o televiziune pentru dame; şi, ropot de tobe, vă rog, ultra-mega-investigatorul gadget Lazarus, încrâncenatul cu logoree acută, capabil să lege cuvinte fie şi ore în şir până la comanda „stop”, ar fi co-host alături de doctorul Cristian Andrei la o emisiune justiţiară. În acelaşi trust, cred, angajaţii din prim-plan se încaieră între ei, îşi adresează vorbe dure-n direct, calomnii cu rânjetul la colţul buzelor. Şi câte şi mai câte. Ei, ce să pierzi din toate astea? Nu poţi decât să te bucuri că, măcar pe tine, eczema nu se ia.

Şi-atunci să te miri când vezi că un Adomniţei face autostopul, spre propria-i mare nuntă mare, la un elicopter cu însemne oficiale? Să te miri când, în locul lui, e numit un Anton, ba nu, scuze, doi Antoni? Să te miri când Poliţia cumpără prăpădite Loganuri cu dotări, după preţ, demne de NASA? Să te miri când profesorilor li se măresc miraculos salariile cu jumătate? Şi ei cred asta. Nu te miri, c-ar fi păcat. Nu te mai miri de nimic, fiindcă are şi mirarea limitele ei de bun-simţ. Ajungi resemnat la concluzia că toţi şi toate cele ireal-absurde, groteşti şi grobiene, toate nesimţirile şi tot fariseismul, laolaltă, sunt produse exportate de OTV-uri de cartier la varii „posturi” cu bani de-un platou, de-o grafică, de-o siglă mai stilizate. Şi toate cu unicul scop de-a te face să uiţi de tine, de-a te ţine treaz până târziu în noapte, de-a te zombifica.

Nu, oameni buni, vă spun eu: mai bine să-ţi arunci televizorul pe geam, să tai cordonul ombilical cât mai de la rădăcină, şi-n schimbul lui să pui o carte bună (sau o revistă, aşa, ca a noastră – sic!). Garantez că sentimentul eliberării nu va-ntârzia, iar depăşirea sevrajului mediatic va fi floare la ureche. Într-o lună, două să-mi ziceţi „cuţu” dac-o să vă mai plângeţi de lipsă de timp pentru lectură.

P.S. Da, pentru cine-ntreabă, fac aici apologia lecturii şi instig la boicotarea mass-mediei inepte. So sue me!

*

Astăzi au venit băieţii de la BoomTV să ne monteze antena. 😦