Veşti de pe frontul editorial

Din câte se pare, Editura Curtea Veche are blog. Îl are de ceva vreme, dar eu abia acum l-am descoperit. Mai bine mai târziu…

Rămânând în Curte, Fiica groparului este anunţată pentru început de februarie. Abia aştept s-o văd împlinită, aburind pe rafturi. Cartea asta m-a însoţit tot anul trecut cât au durat muncile de amenajare a domeniului MirLin. Pentru asta o să-mi rămână mereu aproape de suflet.

Probabil că tot în februarie sau, dacă nu, în martie o să puteţi pune mâna şi pe Duma Key, un roman în care Stephen King revine în forţă la ce ştie el mai bine: să spună o poveste captivantă, înfiorătoare şi, totodată, tandră. Un King clasic de ultimă oră. Oferit, cum altfel?, de Editura Nemira.

Lucrez acum la romanul din care aţi putut degusta o bucată în numărul din toamnă al revistei Lettre Internationale. E vorba de Arborele de fum al americanului Denis Johnson. Un roman despre războiul din Vietnam, un roman, spun mulţi critici, aproape de – dacă nu chiar de-a dreptul – o capodoperă. A fost recompensat anul trecut cu National Book Award. Peste câteva săptămâni trag nădejde că-l voi putea preda pentru redactare. Iar de apărut probabil că martie-aprilie e un termen realist. Vom vedea. În orice caz, Editura Polirom, care va publica romanul, e (re)cunoscută pentru punctualitate. Spre deosebire de unii traducători… 😦

În rest, ce să vă mai zic? Începe să se contureze planul de lucru pentru anul acesta şi surprizele sunt de proporţii. Iar asta nu-i deloc o formulare „piaristică”.

Să-ncepem anul muncind

Dragii mei, dacă n-am apucat la timpul cuvenit să vă urez tot binele pentru 2009, o fac acum. Să fiţi, aşadar, sănătoşi, voioşi şi voinici, să n-aveţi probleme cu dioptriile şi nici cu dinţii, să vă lase durerea de şale şi să vă trataţi bine stomacul, aşa cum vreţi să vă trateze şi el, să zâmbiţi mult şi să faceţi mai mult bine în jur decât în 2008, să fiţi mai îngăduitori şi mai răbdători, să vă respectaţi şi să-i respectaţi pe toţi cei care o merită, ce mai tura-vura: să daţi tot ce aveţi mai bun în voi la momentul calendaristic 2009!

Bun, odata astea spuse, sa trecem la lucru, ca bine zicea cine zicea ca munca-l înnobilează pe om. Eu sunt bucuros să raportez că-n câteva zile, nu multe, deja se pot număra pe dejte, voi termina cu Duma Key-ul lui Mr. King. Calculul meu dinainte era să intru-n anul ăsta cu el deja terminat, da’ ştiţi cum sunt sărbătorile… mai ales când vine puhoi de rude în vizită, când atmosfera se animează, spiritul Crăciunului începe să bântuie până şi-n birou, unde aţa te trage tot mai puţin să intri – şi, oricum, sunt încredinţat că şi de-aş fi intrat mai des n-ar fi ieşit o treabă prea bună… Prin urmare, acum, că sunt doar eu cu mine şi cu persoana mea, acum, că Jamiroquai îmi încântă urechile din boxe, acum, că afară totul e alb şi spiritul lenevelii s-a dus-napoi de unde-a venit, ei bine, acum sunt înapoi la strungul traducerilor. Cu forţe proaspete, cu elan şi voie-bună. Ceea ce vă doresc şi vouă!

Fie să vieţuim împreună într-un 2009 memorabil!

Liiceanu şi un citat pentru toţi traducătorii

„Era un seducător care îşi propusese să umple, prin strategii şi şarmuri literare, prăpastia care despărţea limbajul filozofic de cel obişnuit al oamenilor şi, astfel, să împace filozofia cu lumea, în vederea convertirii tuturor la lumea filozofiei”, spune Liiceanu la un moment dat despre Noica, magistrul lui. Lucruri perfect valabile pentru Liiceanu însuşi în noul volum de confesiuni filosofice/filosofii confesive, Scrisori către fiul meu. L-am citit, aşa cum am citit şi Uşa interzisă, dar şi o bună parte din Declaraţie de iubire şi Jurnalul de la Păltiniş, cu foarte mare plăcere, cu acea delectare cu care citeşti scrierile cuiva care cunoaşte limba în toate cotloanele ei şi ştie s-o folosească în cel mai elocvent mod posibil pentru a exprima idei, altfel, complexe. Dintre filozof-eseiştii nostri cred că numai Pleşu îl mai egalează şi, de câteva ori notabile, chiar îl depăşeşte pe Liiceanu în chestia asta. Nu-mi place statutul de vedete – în sens negativ, desigur – pe care mulţi care nu le-au citit cărţile li-l atribuie, nu mi se pare deloc potrivit. Aşa cum nici „boieri ai minţii” nu-i văd. În fine, gura lumii… Eu mă bucur doar că sunt contemporan cu ei şi că am privilegiul de-a le citi cărţile în momentul primei lor apariţii.

Inevitabil, terminând Scrisorile…, am frunzărit Uşa interzisă. Şi am dat peste următorul paragraf, subliniat şi marcat ca atare de mine pe margine:

De abia când traduci îţi dai seama de prezenţa atotputernică a codului: nici un cuvânt nu este pus la întâmplare şi cel mai adesea el apare însoţit de aceleaşi cuvinte şi ocupă lângă ele aproape întotdeauna aceeaşi poziţie. Traducătorul este obligat să păstreze identitatea formulărilor (şi a formelor care apar pe această cale), evitând cu stricteţe folosirea sinonimelor. Până şi cuvintele care aparent nu au pregnanţă categorială, care par să nu facă parte din cod şi care induc în eroare tocmai prin aparenta lor banalitate („a scoate la iveală”, „a se arăta” etc.) revin insistent şi implacabil, dovedindu-se până la urmă a fi „cuvinte fenomenologice” şi noduri în ţesătura de ansamblu. Cu excepţia lui „şi”, „de aceea” şi „totuşi”, totul, până şi prepoziţiile şi adverbele, intră în cod. (pp.140-141, Humanitas, 2002)

Bine, Liiceanu vorbeşte aici despre traducerea de texte filozifice, iar codul de aici este văzut în contrast cu stilul (care, după Liiceanu, reprezintă ieşirea din cod şi, prin urmare, trebuie evitat cât mai mult posibil), însă cu mâna pe inimă spun că acelaşi lucru e valabil şi pentru traducerile literare. Doamne, nici nu vă daţi seama cât este de valabil! Nerespectarea „codului cuvintelor fenomenologice” este de fapt adevărata trădare a traducătorului. Am zis! 🙂

OK, următorii pe lista de lectură a sfârşitului de an: Zadie Smith – Despre frumuseţe, Mihail Gălăţanu – Stradivarius, Edward Lee – Oraşul infernului şi, dacă mai apuc, iar dacă nu, prima pe 2009: Bogdan Popescu – Cine adoarme ultimul.