Despre puterile şi slăbiciunile cititorului actual

În vara anului trecut, plecat fiind în alte zări, m-am trezit acasă. Cum e posibil? m-am întrebat surprins. Doar de acasă tocmai am plecat. Doar nu s-a terminat concediul fără ştirea mea. M-am uitat în jur o dată şi-am văzut străzile Salzburgului. Ploaie măruntă la ceas de seară, cafenele în clădiri vechi, lumină gălbuie, mese ocupate, cititori la mese. M-am uitat în jur a doua oară şi-am văzut canalele Amsterdamului. Pe marginea lor, pe băncuţe sau pe jos, printre biciclete şi scutere, şezând turceşte, cititori rupţi cu totul de lumea înconjurătoare. M-am frecat la ochi şi m-am mai uitat o dată în jur, a treia oară, şi-am văzut metroul parizian, dimineaţa, în plină aglomeraţie. Scaunele toate ocupate, barele complet acoperite de mâini, tăcere adormită. Şi foşnet. În toate părţile – foşnet de hârtie.

Cred că niciun alt sentiment nu este mai plăcut pentru un cititor cum e acela al tovărăşiei discrete a altor cititori. Complicitatea tacită a semenilor escapişti. Fără să ne dăm seama, alcătuim un ordin aparte, o societate secretă ai cărei membri se recunosc în lume dintr-o privire. Nu-i de mirare, aşadar, că vara trecută, departe de casă, m-am simţit cel mai acasă posibil.

Întrucât e fără-ndoială o gură de aer să pleci din posomorâta Românie, să te îndepărtezi de ursuzenia locală şi să ajungi în locuri unde simţi la tot pasul că spiritul bine cultivat şi-a lăsat amprenta. Şi e şi mai mare lucru să vezi că această cultivare e ceva firesc, ceva ce oamenii – inconştient poate, cu voluptate chiar –, practică necontenit. Citind.

Din nefericire pentru noi, această masă de cititori care, cu timpul, încep să lase urme frumoase, nici n-a prins bine cheag, că a şi venit criza cea mare şi hâdă şi i-a pus pe fugă. Aşa arătând situaţia, cum să mai discutăm noi despre succesul la public, despre categorii de cititori, despre sensibilităţi? Am putea, eventual (exagerând niţel), să identificăm toţi cititori români, cu date de buletin, cu fotografie, şi să le punem sub nas un chestionar complet. Să avem evidenţa lor clară şi opţiunea fiecăruia în materie de lectură. Lucru imposibil prin zările despre care vorbeam adineaori (cititorii lor sunt pur şi simplu prea mulţi), în ţărişoara noastră doctă aceasta ar fi o chestiune de minimă mobilizare şi minim aport logistic. Am şti astfel cu toţii, scriitori, editori, promotori, care sunt aşteptările şi cum să răspundem la ele. – Totuşi, bag sama că şi pentru asta ar trebui să fim puţin nemţi.

Drept urmare, eu ca majoritatea vieţuitorilor cu ADN românesc, noi toţi, cam în orice domeniu, nu putem decât să bâjbâim, să trăim cu speranţa oarbă că nada noastră va atrage niscai peşti, visând neîntrerupt la marea captură.

Şi, desigur, simţindu-ne în continuare acasă prin vecini.

[Textul reprezintă un răspuns la ancheta cu acelaşi titlu realizată de Adriana Teodorescu şi Aurel Pantea pentru revista Discobolul, nr. 1-2-3/2010]

Actualităţi [09.03.10]

1. Revista FAMILIA

Au apărut primele două numere din an. Au apărut deodată fiindcă ne-am gândit să modificăm niţeluş aspectul revistei şi treaba asta s-a întors împotriva noastră. Mai exact, cartonul cerut de noi pentru copertă s-a dovedit greu de găsit şi, odată găsit, s-a dovedit greu de suportat financiar. Drept pentru care am revenit la cartonul cel lucios, în speranţa că va veni ea vremea bună şi ne vom permite şi cartonul cel (mai) frumos.

Ce e nou? vă întrebaţi. Păi, avem o copertă mai simplă, cu aer mai de epocă, însă cu „aripioare” moderne. Avem un layout nou în interior, mai plăcut ochiului. Avem şi un font nou, mai potrivit cititului (zic eu). În rest, avem texte din ce în ce mai bune. 🙂 Colaboratorii noştri permanenţi sunt mai (buni decât ai lor, era să scriu) în vervă ca oricând, iar colaboratorii ocazionali sunt mai inspiraţi. Vă dau doar câteva nume: Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Alexandru Vlad, Al. Cistelecan, Ovidiu Drimba, Vasile Dan, Ion Zubaşcu, Mircea Morariu, Marius Miheţ şi aşa, şi tot aşa mai departe.

Ce vă recomand? Din primul număr, de senzaţie e cu siguranţă continuarea rescrierii Ţiganiadei (acum partea a VII-a) pe care o face colegul Traian Ştef. La fel de senzaţie este şi dialogul epistolar dintre Adrian Marino şi Ovidiu Drimba. Dar şi fragmentul oferit nouă şi, prin noi, cititorilor de Gheorghe Schwartz din viitorul său roman din seria Cei o sută, acum „episodul” Secretul Florenţa. – Din al doilea număr aş aminti, printre altele, prima parte a interviului pe care Lucia Negoiţă i l-a luat Ilenei Mălăncioiu. La fel de interesant, dar în alt registru, cel al prozei, este fragmentul de roman semnat de inegalabilul Daniel Vighi.

Înainte să trec mai departe, amintesc că suntem oricând bucuroşi de noi abonaţi. 🙂 Astfel, abonamentul pe un an întreg costă doar 72 de lei (8 numere simple a câte 136 de pagini şi 2 numere duble, vara şi iarna, a câte 244 de pagini). Pentru orice detalii, aici sunt.

2. Revista GALILEO

Dacă n-aţi aflat încă, aflaţi acum. Editura Millennium Press lansează pe piaţă o bombă. Bombă editorială, cu explozii repetate, trimestriale. Se numeşte Galileo şi este creaţia lui Horia Nicola Ursu. N-am să vă reţin atenţia, livrându-vă informaţii la mâna a doua, aşa că vă trimit direct la el. Găsiţi acolo tot ce vă interesează: nr. de pagini, sumar, colaboratori, mândreţe de copertă. Tot-tot.

A, aruncaţi musai un ochi la oferta de abonament. E trăsnet. Bum-bum!

3. Agenţia de consultanţă literară MY BOOK/ CARTEA MEA

Da, aţi citit bine. S-a înfiinţat o astfel de agenţie. Un pas obligatoriu pentru toţi scriitorii începători, fără experienţă. O părere avizată, argumentată, un sfat bine ţintit, o observaţie pertinentă – toate acestea sunt lucruri de care nu ne putem lipsi niciodată. Şi toate acestea sunt oferite de agenţia în cauză. Plus multe altele.

Eu zic că merită să le vizitaţi site-ul şi să cumpăniţi la ce scrie acolo. Poate învăţăm şi noi să fim profesionişti. Măcar noi, ăştia mai cu scaun la cap. 😉

Şi încă un lucru: luna aceasta, toate femeile au 20% reducere la toate serviciile agenţiei. Mai că-mi vine să-mi schimb numele în Mirela Pricăjan. 🙂

4. Agenţia de carte

Încă o agenţie. De data aceasta e vorba de un site foarte bine pus la punct, care sintetizează informaţia culturală cu un ochi critic. „Vinovaţi” de acest demers lăudabil sunt, în ordinea apariţiei: Dan Mircea Cipariu, Andra Rotaru, Cornelia Maria Savu şi Mihai Zgondoiu.

Împreună sunt o echipă de toată isprava. Asta se vede deja de la primele semne.

[De la ei am aflat, de pildă, că Daniel Cristea-Enache are de acum emisiune literară la TVR Cultural. Literatura de azi, în fiecare zi de luni, de la 21.15.]

5. Revista Noua literatură

… are site frumos. Până acum avea doar un blog. De unde puteam descărca, în format pdf., numere mai vechi ale revistei. Ei bine, de-acum e răsfăţ. Daţi o raită şi vă răsfăţaţi în voie.

Poate începeţi chiar cu articolul lui Florin Irimia despre Monştri invizibili de Chuck Palahniuk. 😀

Magia lui Peter Straub

Romanele lui Peter Straub îmi plac aşa, din principiu. Cred că aş citi fără rezerve orice ar scrie omul acesta.

Am început aventura cu Ghost Story. Eram curios să văd dacă se justifică toate laudele peste care dădusem la adresa lui. Da, am descoperit, se justificau cu asupra de măsură. Ghost Story nu era o simplă carte, ci mai multe cărţi topite într-una singură. Mai multe poveşti întrepătrunse, încâlcite voit, însă într-un chip perfect logic. Vorbesc de logica pe care o au poveştile în viaţa reală. Firul X porneşte dintr-un loc, firul Y porneşte din altul, se ating în punctul Z, se despart din nou şi nu se mai întâlnesc niciodată. Cu toate acestea, dau naştere altor trei fire, care pornesc şi ele în trei direcţii diferite, influenţând la rândul lor viaţa unui singur om. Sau unui grup de oameni. Ştiu că sună anapoda, ştiu că pare telenovelă. Totuşi, totuşi…

Căci ajungem la celălalt punct forte al lui Peter Straub. Măiestria narativă. După Ghost Story am mai trecut prin Floating Dragon, Julia, Mystery, Mr. X şi Lost Boy, Lost Girl. Ei bine, toate m-au convins că autorul nostru chiar ştie meserie. Nu vă aşteptaţi la proză cu bătaie scurtă, percutantă, ca o lovitură de harapnic. Nu vă aşteptaţi la o abundenţă de verbe. Nu. Peter Straub e adeptul stilului rococo, al înfloriturilor de limbaj, al imaginilor descrise temeinic. E aproape un conservator, în sensul ăsta.

Şi tocmai lucrul acesta face casă atât de bună cu poveştile lui alambicate.

SHADOWLAND a fost scris imediat după Ghost Story şi publicat în 1980. Este al patrulea roman recunoscut al autorului. Spun „recunoscut” fiindcă a mai avut el unul, Marriages, debutul lui propriu-zis, un mainstream care s-a publicat în tiraj limitat şi care nu i-a adus recunoaşterea scontată; motiv pentru care e cam trecut sub tăcere în bibliografia personală şi doar exegeţii studioşi (aşa, ca mine 😀 ) îl mai amintesc.

Dar să revenim. Shadowland e povestea lui Tom Flanagan povestiră de-un coleg de-al său de şcoală. Clenciul e că acest coleg de şcoală scrie povestea, la maturitate, după întâlnirile pe care le are cu însuşi Tom Flanagan în localităţile în care acesta ţine spectacole de iluzionism. Să recapitulăm, deci: Tom Flanagan îi spune povestea naratorului fără nume, iar naratorul fără nume ne-o spune nouă. Buuun.

Care e povestea? Înainte de-a vă spune asta, vă spun că povestea are două episoade mari şi late. Primul se desfăşoară la şcoala unde naratorul nostru îi întâlneşte pe protagonişti, o şcoală exclusiv pentru băieţi, iar al doilea se desfăşoară la Shadowland, căsoaia unchiului lui Del Nightingale, cel mai bun prieten al lui Tom, pasionat şi el de magie. Şi vă mai spun că cele două episoade se privesc parcă în oglindă, că există deci corespondenţe între ele, corespondenţe pe care n-are niciun farmec să vi le înşir aici. Buuun.

Povestea ţine de magie. De iluzie. De înşelătorie. De oglinzi paralele. Tom şi Del sunt foarte pasionaţi de treaba asta. Este ceea ce-i uneşte. Del e ostracizatul, iar Tom e apărătorul lui. Împreună formează o echipă. La liceul pe care îl frecventează echipa asta are multe prilejuri să-şi demonstreze rostul. Însă poate cel mai semnificativ e relaţia încordată cu Skeleton, coleg şi fiu al profesorului de sport. Dar mai sunt ele şi altele. Ideea e că până la urmă cei doi ajung, într-o vacanţă de vară, la casa unchiului lui Del, cel care se consideră a fi cel mai mare magician în viaţă, Coleman Collins.

Din momentul în care tinerii noştri protagonişti ajung acolo, totul se dă peste cap. Nu de pomană Shadowland duce cu gândul la Wonderland. Adicătelea e-un fel de Alice în Ţara Minunilor pe negativ. Tom şi Del ajung într-o lume populată de făpturi bizare, de întâmplări inexplicabile, de personaje de basm (în camera interzisă, Tom, mai neascultător decât Del, dă chiar peste Fraţii Grimm), de hiperbole şi exagerări cu titlu, chipurile, educaţional. Întrucât domnul magician Collins vrea să facă din ei – din Tom îndeosebi – demnii lui urmaşi.

Numai că şcoala lui de magie se dovedeşte a fi un dezastru, iar una dintre moralele ce se desprind ar putea fi că nici magicienii nu sunt complet imuni la propriile scamatorii. Cu Del, nepotul lui, se întâmplă un lucru îngrozitor, Tom îşi pune toate speranţele în Rose, făptura diafană ruptă parcă din toate poveştile copilăriei de care s-a îndrăgostit, echipa de slujbaşi ai lui Collins, fostele lui ajutoare din zilele de glorie, îşi găsesc sfârşitul în chip neaşteptat, Collins însuşi…

Dar să nu stricăm plăcerea lecturii.

Shadowland, pentru mine, e genul de carte care trebuie recitită cel puţin o dată. Dacă nu pentru a-i descoperi sensurile pe care n-aveai cum să le vezi la prima lectură, măcar pentru a te delecta iar şi iar cu minunata proză a lui Peter Straub acum, că nu mai stai cu inima în gât, nerăbdător să descoperi ce se mai întâmplă în poveste/poveşti.