Ţărmurile din SRSFF

Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) a luat fiinţă la începutul anului trecut. Încercări similare ştiu că au mai existat, însă niciuna n-a reuşit să treacă de stadiul de proiect.

Încă de la încet, SRSFF şi-a propus pentru anul 2009 câteva obiective clare. Destui le-au privit cu mefienţă. Totuşi, iată că ne aflăm acum la începutul celui de-al doilea an de existenţă şi toate cele trei mari ţinte au fost atinse. Cenaclul ProspectArt, a cărui activitate fusese întreruptă mult timp, a luat din nou fiinţă şi îşi desfăşoară şedinţele cu regularitate de metronom. Cu ocazia târgului de carte Gaudeamus au fost decernate premiile SRSFF şi, tot cu acea ocazie, a fost lansat volumul colectiv ALTE ŢĂRMURI, ce reuneşte texte inedite semnate de unii dintre cei mai apreciaţi scriitori români ai genului.

Volumul se deschide cu un cuvânt al lui Cristian Tamaş, membru fondator al Societăţii. Într-un limbaj niţel cam rigid, suntem asiguraţi că literatura de anticipaţie vine în întâmpinarea nevoii de poveste, şi nu a oricărui fel de poveste, ci a aceleia cu bătaie lungă, care forţează limitele imaginaţiei şi sondează, evident, viitorul. Un credo frumos. Totuşi, ar fi fost, poate, mai nimerită o prezentare a Societăţii, cu ceea ce-şi doreşte ea să ofere comunităţii autohtone de gen.

Intrăm apoi în pâine, cu povestirea lui Silviu Genescu, Titanic. Povestire care, deşi bine scrisă (o istorie alternativă a destinului celebrului Titanic, în care vasul scapă de scufundare doar pentru a fi apoi torpilat de navele germane), vine şi contrazice afirmaţiile lui Cristian Tamaş. Căci Silviu Genescu e interesat mai degrabă de idee, de rezolvarea tehnică a problemei, decât de expunerea ei într-o manieră „prietenă” cu povestea.

Poate cea mai bine articulată, în acest sens, este contribuţia lui Liviu Radu, Ari. Într-un viitor posibil, lumea e populată de oameni a căror piele are orice culoare imaginabilă, mai puţin cea alb-caucaziană. Ingineria genetică, însă, oferă posibilitatea viitorilor părinţi să aleagă unele trăsături ale copiilor. Prin urmare, firesc, un cuplu alege pielea albă, părul blond şi ochii albaştri. Astfel ia naştere populaţia ari-ană, faţă de care majoritarii dezvoltă o aversiune viscerală. Şi toţi membrii ei sunt expulzaţi în trecut, în era glacială, unde ari-enii, fiinţe cu inteligenţă peste medie, încearcă să se descurce ca oameni primitivi. Şi întemeiază lumea aşa cum o ştim noi azi. O lectură agreabilă, un text cursiv, cu momentele acţiunii bine punctate. O adevărată demonstraţie de cum se scrie o poveste cu tâlc.

În aceeaşi categorie pot intre alte, cel puţin, trei texte. George Lazăr scrie cu vervă Switch, o istorisire young adult, în care un licean capătă puteri supranaturale, pe care le foloseşte pentru a o impresiona pe fata de care este îndrăgostit. Fără mari pretenţii, povestirea te prinde. Marşând cam pe aceeaşi idee din Ari, tânărul scriitor Balin Feri oferă Restricţia, jurnalul unui răufăcător din viitor, care, pentru a scăpa de pedeapsa capitală, se oferă cobai pentru un experiment ce urmăreşte decongestionarea închisorilor: trimiterea în diferite momente din trecut a prizonierilor condamnaţi la moarte ori la încarcerare pe viaţă. Poate cea mai plăcută surpriză vine, însă, din partea lui Marian Truţă. În comparaţie cu celelalte contribuţii, A doua venire face cel mai bine joncţiunea dintre literatura SF şi cea mainstream. Cu ingrediente ştiinţifice, cu o conspiraţie politico-religioasă a la Dan Brown, n-ai spune că realizarea lui Marian Truţă este tocmai mainstream. Şi totuşi… Scriitura autorului, povestea iubirii pe care Iovan i-o poartă Ilincăi, atmosfera localurilor bucureştene noaptea, toate conferă poveştii o valenţă, să-i spunem, literară comună mai degrabă textelor neîncadrabile într-o nişă anume.

Acestor trei li s-ar putea alătura şi Moartea domnului Teodorescu, schiţa lui Cristian M. Teodorescu, dacă autorul ar fi ales să dezvolte mai mult ideea. Aşa însă, aveam o povestire cvasi-anecdotică, mucalită, un fel de „culmea reciclării organice”. La celălalt pol se situează Bin Bing, Larissa, a aceluiaşi autor, din care reţinem doar ideea (o lume condusă de femei, în care bărbaţii sunt simple apendice), nu însă şi modul de punere a ei în practică. Lungile pasaje în care mama Larissei îi explică acesteia, în termeni excesiv contabiliceşti, mersul lucrurilor, propovăduind supremaţia banului – ridicat la rang de religie –, nu fac decât să îndepărteze cititorul neiniţiat.

Cele două texte rămase, semnate de Sebastian A. Corn (A şaptea zi a vânătorului) şi Dănuţ Ungureanu (Ultimul mesaj e veşnicia), exemplifică latura cyberpunk a genului. Fără-ndoială, ceea ce Bin Bing, Larissa spune unui expert contabil, acestea două spun unui expert cibernetician. Fără suportul ştiinţific necesar, întâmplările şi personajele celor două devin abstracte, greu de urmărit.

Astfel, Alte ţărmuri se dovedeşte a fi un volum eterogen, cu o ofertă variată, bogată, care poate indica într-o anumită măsură nivelul la care se află sefeul autohton leat 2009. E un început promiţător, care ne face să aşteptăm cu interes viitoarea apariţie în colecţia „Survol”, aflată deja în lucru şi promisă pentru Gaudeamus 2010.

Textul urmează să apară în revista Familia, nr. 2/2010

Umbrele lui Elizabeth Massie

Am cartea asta de cel puţin cinci ani. Am pus mâna pe ea de nenumărate ori, de fiecare dată când ne-am mutat şi a trebuit ba s-o împachetez, ba s-o despachetez. Şi totuşi n-am idee ce m-a făcut să întârzii s-o citesc. S-ar putea spune că mi-am refuzat singur o mare plăcere.

Fiindcă SHADOW DREAMS, volumul de povestiri al lui Elizabeth Massie, e-un adevărat regal. Autoare deţinătoare a două premii Bram Stoker şi a unui premiu World Fantasy, Massie are la degetul mic arta narativă şi demonstrează lucrul ăsta acolo unde e cel mai greu de demonstrat: pe terenul prozei scurte. Fiecare dintre textele cuprinse în volumul de faţă, apărut în 2002, e o mică bijuterie neagră.

Mărturisesc că mă aşteptam, n-aş putea spune de ce, să dau peste o proză făţiş horror. Ei bine, nu-i aşa. Groaza la care face apel Elizabeth Massie e una mult mai subtilă, mult mai adâncă şi, tocmai de aceea, mult mai greu de exprimat. În loc să ne pună în faţă scene uluitoare, în loc să arunce asupra noastră kilolitri de sânge şi kilometri de maţe, suntem luaţi cu binişorul, purtaţi ca pe palme de-a lungul unui drum sinuos, puţin umblat, întunecat. Dacă întoarcem privirea, vedem luminile oraşului din care am plecat, însă dacă ne uităm înainte, poate doar licărirea unei stele sau luciul mat al lunii ascunse de nori dacă ne mai luminează cât de cât calea.

Povestirile lui Elizabeth Massie exprimă şi imprimă sentimente ce variază de la singurătate, frică, ruşine, la fiori mistici, la izbăvirea prin (auto-)sacrificiu. De mult nu mi-a mai fost dat să găsesc în proze de mică întindere o gamă atât de bogată de senzaţii şi emoţii. Maniera în care autoarea găseşte să le învăluie în poveşti cutremurătoare, de-un umanism liminal, arta dozajului fin, vocea perfect acordată – toate, şi altele pe deasupra, fac ca povestirile strânse în acest volum să strălucească în noapte.

Majoritatea personajelor sunt femei. Femei chinuite într-un fel sau altul ba de un eveniment din trecut, care se întoarce acum să-şi ceară drepturile (Dibs), ba de starea lor actuală şi năzuinţa spre ceva mai bun (I Am Not My Smell), ba de propria vulnerabilitate (Shadow of the Valley), ba de sentimentul că trăiesc în minciună (Honey Girls On Line) etc. Interesant e, totuşi, faptul că n-ai nicio clipă sentimentul că ai citi proză feministă. Şi asta pentru că autoarea ştie să evite declamativul, ştie să nu cadă în tezism şi ştie din ce unghi trebuie privite lucrurile pentru ca lumina rampei să nu supere vederea.

Dacă ar fi să aleg, printre preferatele mele s-ar număra Fisherman Joe (o istorioară a la Jack Ketchum/ William Golding: două cupluri pleacă pentru o după-masă la pădure, dar pe când ajung la locul stabilit, una dintre soţii, care plecase înainte, este găsită moartă; orbit de furie, soţul se repete asupra unui pescar care iese zâmbind din pădure cu un topor plin de sânge în mână; îl leagă de copac şi-l bate până la moarte; desigur, până la urmă aflăm că soţia a fost victima atacului unui urs şi că pescarul n-a făcut decât să răpună fiara), No Solicitors, Curios a Quarter (o bunică îşi creşte cum poate nepoata slabă de minte; când resursele scad, apelează la ce ştie ea că se vinde mai bine: violenţa; rând pe rând, îşi taie fie o ureche, fie nasul, fie o mână, şi percepe taxă de la curioşii veniţi să se holbeze la rănile ei supurânde), Crow, Cat, Cow, Child (Hannah iubeşte animalele şi ar face orice pentru ele; ei bine, aproape orice, căci supusă fiind unui test din partea noului iubit, descoperă că de-ar fi aleagă între a salva viaţa propriei pisici sau a fiului prietenei de serviciu, ar alege fără să crâcnească viaţa copilului) şi Damaged Goods (un băiat şi o fată, amândoi aduşi în sânul naturii de-un „guru spiritual”, care i-a convins că sunt un soi de întruchipare a lui Adam şi Eva ce trebuie să procreeze; şi că la actul în sine va participa Dumnezeu însuşi; doar că Dumnezeu se dovedeşte a fi preşedintele naţiunii, o persoană cu plăceri perverse care, nesatisfăcut de prestaţia celor doi, hotărăşte să mai încerce o dată, cu alţi doi; iar primul Adam şi prima Evă sunt „botezaţi” în apele râului din apropiere).

Shadow Dreams e fără-ndoială genul de carte care te leagă de autorul ei. Pe mine, Elizabeth Massie m-a convins. Prevăd că-n scurt timp voi citi şi alte cărţi de-ale ei. Întrucât nu e deloc mult spus că fiecare zi care trece fără a face asta e-o zi pe jumătate pierdută.

Iar eu încă nu m-am iertat că am neglijat atâta amar de vreme volumul acesta.

Întunericul lui Brian Keene

Puţin altfel faţă de ce-am citit până acum scris de Brian Keene, DARKNESS ON THE EDGE OF TOWN nu aduce elemente noi la subiect (un oraş izolat de restul lumii dintr-o pricină anume), însă surprinde din nou prin prospeţimea scriiturii.

Nu mai avem ritmul acela drăcesc din The Rising sau Conquerer Worm. Avem în schimb o acumulare a tensiunii, pas cu pas, până la insuportabil. Nu mai aveam dialogurile acelea în rafale. Avem în schimb mult monolog interior. (Ceea ce-i un semn bun, fiindcă nu de puţine ori Keene cam dădea cu mucii-n fasole cu câte-o replică, două.) Şi, chiar dacă finalul e larg deschis – presupun că de la bun început asta a fost intenţia autorului, să lanseze o serie nouă, cum a cam terminat-o cu zombie, cu râmele, cu moroii –, explicaţiile puse la dispoziţie în penultimul capitol fac cât toate finalurile rotunde din lume. Întrucât, după nu ştiu câte cărţi, aflăm în sfârşit care este credo-ul fantastic, să-i zic aşa, al lui Brian Keene. Cum stau lucrurile cu universul ăsta, de ce personajele care conduc acţiunea într-o carte atunci când apar în alta se comportă ca şi când ar fi cu totul altele, ce e cu Leviathanul, cu Ob… pe scurt, cu Cei Treisprezece.

Dar să revenim. O succintă prezentare a subiectului.

Orăşelul Walden se trezeşte într-o zi înconjurat inexplicabil de întuneric. O beznă palpabilă, gumoasă, mişcătoare, dinspre care vin sunete ciudate şi de care nimeni nu poate trece. Toţi cei care încearcă (şi încearcă destui, în frunte cu o echipă de pompieri temerari, cam singurii reprezentanţi ai autorităţii statului în orăşelul nostru), toţi curajoşii, deci, pier urlând cât îi ţin bojocii. Văzându-se astfel prinşi în capcană, locuitorii o iau razna. Orice încercare de organizare e sorită eşecului, jafurile devin lucruri la ordinea zilei… ăă, pardon, a nopţii, crimele aşijderea. Un singur om pare să aibă idee ce se întâmplă, însă pe el nu-l bagă nimeni în seamă (deocamdată). E vorba de prostul satului, unu’ pe nume Dez, un homeless dus cu pluta, care aberează cam de multicel despre monştri şi realităţi paralele şi labirinturi.

Ăsta-i cadrul. În ăsta se mişcă naratorul nostru, Robbie. Care încearcă să dea de cap situaţiei, împreună cu iubita lui Christy şi câţiva vecini de pe scară, şi nu reuşeşte decât să-şi consume energiile. Strânge la un moment dat o gaşcă de concitadini şi-i convinge să se lege c-o frânghie şi să intre rând pe rând în întunericul de la marginea oraşului. („Da’ tu n-ai văzut The Mist? Ce, eşti prost?” zice cineva. „Ba am văzut,” răspunde Robbie, „da’ ăla era film, iar asta-i realitate.”) Bine-nţeles că viaţa bate filmu’ şi câţiva dintre ei o mierlesc înghiţiţi de beznă, iar Robbie şi-ai lui se potolesc o vreme. Rămân închişi în apartamentele lor, dezamăgiţi şi disperaţi, nespălaţi şi flămânzi. Şi în sevraj. C-am uitat să vă spui: le cam plăcea să pipe droguri, droguri care se cam terminaseră.

În fine, se mai întâmplă ele neşte lucruri p-acolo (un episod la un pet-shop e genial, da’ nici de-al dracu’ nu vi-l spui 🙂 ) şi Robbie decide să-l caute pe Dez, căci a auzit el pe geam că mulţimea începe să-l considere responsabil de nenorocirea care s-a abătut asupra lor şi c-ar vrea să-i ia capul. Fiindcă uitai să vă spui şi că Dez, prostul satului, a făcut el neşte semne cabalistice pe pământ, în cele patru zări, care să-mpiedice întunericul să pătrundă în oraş. Şi Robbie începe să creadă că treaba ar putea fi chiar atât de oablă pe cât o prezintă Dez. Şi-l caută, şi-l găseşte, şi Dez îi spune de una, de alta, de Ob, de Leviathan, de Labirint, de realităţi alternative.

Asta-n penultimul capitol. Ăla care face toţi banii, cum spuneam. După care vine ultimul capitol şi se termină cartea. Şi, tot cum spuneam, probabil că vom avea cândva partea a doua. Fiindcă, zău aşa, nu pot crede că, după toate cât s-au întâmplat, Robbie şi-ai lui pur şi simplu şi-au luat boccelele-n spinare şi-au intrat în întuneric. Gata, caput, end of story. Deci, domnule Brian Keene, rog respectuos să purcedeţi la scrierea continuării.

Volumul cuprinde însă primul capitol din viitorul roman, A Gathering of Crows (apare-n august). L-am citit şi p-ăsta şi pot zice – cu mâna pe ficat 😀 – că-l aştept cu nerăbdare. Mare nerăbdare.

P.S. Da, subiectul din Darkness on the Edge of Town semănă cu subiectul din Under the Dome, al lui Stephen King. Şi eu ce să-i fac?