Actualităţi [09.03.10]

1. Revista FAMILIA

Au apărut primele două numere din an. Au apărut deodată fiindcă ne-am gândit să modificăm niţeluş aspectul revistei şi treaba asta s-a întors împotriva noastră. Mai exact, cartonul cerut de noi pentru copertă s-a dovedit greu de găsit şi, odată găsit, s-a dovedit greu de suportat financiar. Drept pentru care am revenit la cartonul cel lucios, în speranţa că va veni ea vremea bună şi ne vom permite şi cartonul cel (mai) frumos.

Ce e nou? vă întrebaţi. Păi, avem o copertă mai simplă, cu aer mai de epocă, însă cu „aripioare” moderne. Avem un layout nou în interior, mai plăcut ochiului. Avem şi un font nou, mai potrivit cititului (zic eu). În rest, avem texte din ce în ce mai bune. 🙂 Colaboratorii noştri permanenţi sunt mai (buni decât ai lor, era să scriu) în vervă ca oricând, iar colaboratorii ocazionali sunt mai inspiraţi. Vă dau doar câteva nume: Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Alexandru Vlad, Al. Cistelecan, Ovidiu Drimba, Vasile Dan, Ion Zubaşcu, Mircea Morariu, Marius Miheţ şi aşa, şi tot aşa mai departe.

Ce vă recomand? Din primul număr, de senzaţie e cu siguranţă continuarea rescrierii Ţiganiadei (acum partea a VII-a) pe care o face colegul Traian Ştef. La fel de senzaţie este şi dialogul epistolar dintre Adrian Marino şi Ovidiu Drimba. Dar şi fragmentul oferit nouă şi, prin noi, cititorilor de Gheorghe Schwartz din viitorul său roman din seria Cei o sută, acum „episodul” Secretul Florenţa. – Din al doilea număr aş aminti, printre altele, prima parte a interviului pe care Lucia Negoiţă i l-a luat Ilenei Mălăncioiu. La fel de interesant, dar în alt registru, cel al prozei, este fragmentul de roman semnat de inegalabilul Daniel Vighi.

Înainte să trec mai departe, amintesc că suntem oricând bucuroşi de noi abonaţi. 🙂 Astfel, abonamentul pe un an întreg costă doar 72 de lei (8 numere simple a câte 136 de pagini şi 2 numere duble, vara şi iarna, a câte 244 de pagini). Pentru orice detalii, aici sunt.

2. Revista GALILEO

Dacă n-aţi aflat încă, aflaţi acum. Editura Millennium Press lansează pe piaţă o bombă. Bombă editorială, cu explozii repetate, trimestriale. Se numeşte Galileo şi este creaţia lui Horia Nicola Ursu. N-am să vă reţin atenţia, livrându-vă informaţii la mâna a doua, aşa că vă trimit direct la el. Găsiţi acolo tot ce vă interesează: nr. de pagini, sumar, colaboratori, mândreţe de copertă. Tot-tot.

A, aruncaţi musai un ochi la oferta de abonament. E trăsnet. Bum-bum!

3. Agenţia de consultanţă literară MY BOOK/ CARTEA MEA

Da, aţi citit bine. S-a înfiinţat o astfel de agenţie. Un pas obligatoriu pentru toţi scriitorii începători, fără experienţă. O părere avizată, argumentată, un sfat bine ţintit, o observaţie pertinentă – toate acestea sunt lucruri de care nu ne putem lipsi niciodată. Şi toate acestea sunt oferite de agenţia în cauză. Plus multe altele.

Eu zic că merită să le vizitaţi site-ul şi să cumpăniţi la ce scrie acolo. Poate învăţăm şi noi să fim profesionişti. Măcar noi, ăştia mai cu scaun la cap. 😉

Şi încă un lucru: luna aceasta, toate femeile au 20% reducere la toate serviciile agenţiei. Mai că-mi vine să-mi schimb numele în Mirela Pricăjan. 🙂

4. Agenţia de carte

Încă o agenţie. De data aceasta e vorba de un site foarte bine pus la punct, care sintetizează informaţia culturală cu un ochi critic. „Vinovaţi” de acest demers lăudabil sunt, în ordinea apariţiei: Dan Mircea Cipariu, Andra Rotaru, Cornelia Maria Savu şi Mihai Zgondoiu.

Împreună sunt o echipă de toată isprava. Asta se vede deja de la primele semne.

[De la ei am aflat, de pildă, că Daniel Cristea-Enache are de acum emisiune literară la TVR Cultural. Literatura de azi, în fiecare zi de luni, de la 21.15.]

5. Revista Noua literatură

… are site frumos. Până acum avea doar un blog. De unde puteam descărca, în format pdf., numere mai vechi ale revistei. Ei bine, de-acum e răsfăţ. Daţi o raită şi vă răsfăţaţi în voie.

Poate începeţi chiar cu articolul lui Florin Irimia despre Monştri invizibili de Chuck Palahniuk. 😀

Magia lui Peter Straub

Romanele lui Peter Straub îmi plac aşa, din principiu. Cred că aş citi fără rezerve orice ar scrie omul acesta.

Am început aventura cu Ghost Story. Eram curios să văd dacă se justifică toate laudele peste care dădusem la adresa lui. Da, am descoperit, se justificau cu asupra de măsură. Ghost Story nu era o simplă carte, ci mai multe cărţi topite într-una singură. Mai multe poveşti întrepătrunse, încâlcite voit, însă într-un chip perfect logic. Vorbesc de logica pe care o au poveştile în viaţa reală. Firul X porneşte dintr-un loc, firul Y porneşte din altul, se ating în punctul Z, se despart din nou şi nu se mai întâlnesc niciodată. Cu toate acestea, dau naştere altor trei fire, care pornesc şi ele în trei direcţii diferite, influenţând la rândul lor viaţa unui singur om. Sau unui grup de oameni. Ştiu că sună anapoda, ştiu că pare telenovelă. Totuşi, totuşi…

Căci ajungem la celălalt punct forte al lui Peter Straub. Măiestria narativă. După Ghost Story am mai trecut prin Floating Dragon, Julia, Mystery, Mr. X şi Lost Boy, Lost Girl. Ei bine, toate m-au convins că autorul nostru chiar ştie meserie. Nu vă aşteptaţi la proză cu bătaie scurtă, percutantă, ca o lovitură de harapnic. Nu vă aşteptaţi la o abundenţă de verbe. Nu. Peter Straub e adeptul stilului rococo, al înfloriturilor de limbaj, al imaginilor descrise temeinic. E aproape un conservator, în sensul ăsta.

Şi tocmai lucrul acesta face casă atât de bună cu poveştile lui alambicate.

SHADOWLAND a fost scris imediat după Ghost Story şi publicat în 1980. Este al patrulea roman recunoscut al autorului. Spun „recunoscut” fiindcă a mai avut el unul, Marriages, debutul lui propriu-zis, un mainstream care s-a publicat în tiraj limitat şi care nu i-a adus recunoaşterea scontată; motiv pentru care e cam trecut sub tăcere în bibliografia personală şi doar exegeţii studioşi (aşa, ca mine 😀 ) îl mai amintesc.

Dar să revenim. Shadowland e povestea lui Tom Flanagan povestiră de-un coleg de-al său de şcoală. Clenciul e că acest coleg de şcoală scrie povestea, la maturitate, după întâlnirile pe care le are cu însuşi Tom Flanagan în localităţile în care acesta ţine spectacole de iluzionism. Să recapitulăm, deci: Tom Flanagan îi spune povestea naratorului fără nume, iar naratorul fără nume ne-o spune nouă. Buuun.

Care e povestea? Înainte de-a vă spune asta, vă spun că povestea are două episoade mari şi late. Primul se desfăşoară la şcoala unde naratorul nostru îi întâlneşte pe protagonişti, o şcoală exclusiv pentru băieţi, iar al doilea se desfăşoară la Shadowland, căsoaia unchiului lui Del Nightingale, cel mai bun prieten al lui Tom, pasionat şi el de magie. Şi vă mai spun că cele două episoade se privesc parcă în oglindă, că există deci corespondenţe între ele, corespondenţe pe care n-are niciun farmec să vi le înşir aici. Buuun.

Povestea ţine de magie. De iluzie. De înşelătorie. De oglinzi paralele. Tom şi Del sunt foarte pasionaţi de treaba asta. Este ceea ce-i uneşte. Del e ostracizatul, iar Tom e apărătorul lui. Împreună formează o echipă. La liceul pe care îl frecventează echipa asta are multe prilejuri să-şi demonstreze rostul. Însă poate cel mai semnificativ e relaţia încordată cu Skeleton, coleg şi fiu al profesorului de sport. Dar mai sunt ele şi altele. Ideea e că până la urmă cei doi ajung, într-o vacanţă de vară, la casa unchiului lui Del, cel care se consideră a fi cel mai mare magician în viaţă, Coleman Collins.

Din momentul în care tinerii noştri protagonişti ajung acolo, totul se dă peste cap. Nu de pomană Shadowland duce cu gândul la Wonderland. Adicătelea e-un fel de Alice în Ţara Minunilor pe negativ. Tom şi Del ajung într-o lume populată de făpturi bizare, de întâmplări inexplicabile, de personaje de basm (în camera interzisă, Tom, mai neascultător decât Del, dă chiar peste Fraţii Grimm), de hiperbole şi exagerări cu titlu, chipurile, educaţional. Întrucât domnul magician Collins vrea să facă din ei – din Tom îndeosebi – demnii lui urmaşi.

Numai că şcoala lui de magie se dovedeşte a fi un dezastru, iar una dintre moralele ce se desprind ar putea fi că nici magicienii nu sunt complet imuni la propriile scamatorii. Cu Del, nepotul lui, se întâmplă un lucru îngrozitor, Tom îşi pune toate speranţele în Rose, făptura diafană ruptă parcă din toate poveştile copilăriei de care s-a îndrăgostit, echipa de slujbaşi ai lui Collins, fostele lui ajutoare din zilele de glorie, îşi găsesc sfârşitul în chip neaşteptat, Collins însuşi…

Dar să nu stricăm plăcerea lecturii.

Shadowland, pentru mine, e genul de carte care trebuie recitită cel puţin o dată. Dacă nu pentru a-i descoperi sensurile pe care n-aveai cum să le vezi la prima lectură, măcar pentru a te delecta iar şi iar cu minunata proză a lui Peter Straub acum, că nu mai stai cu inima în gât, nerăbdător să descoperi ce se mai întâmplă în poveste/poveşti.

Ţărmurile din SRSFF

Societatea Română de Science-Fiction şi Fantasy (SRSFF) a luat fiinţă la începutul anului trecut. Încercări similare ştiu că au mai existat, însă niciuna n-a reuşit să treacă de stadiul de proiect.

Încă de la încet, SRSFF şi-a propus pentru anul 2009 câteva obiective clare. Destui le-au privit cu mefienţă. Totuşi, iată că ne aflăm acum la începutul celui de-al doilea an de existenţă şi toate cele trei mari ţinte au fost atinse. Cenaclul ProspectArt, a cărui activitate fusese întreruptă mult timp, a luat din nou fiinţă şi îşi desfăşoară şedinţele cu regularitate de metronom. Cu ocazia târgului de carte Gaudeamus au fost decernate premiile SRSFF şi, tot cu acea ocazie, a fost lansat volumul colectiv ALTE ŢĂRMURI, ce reuneşte texte inedite semnate de unii dintre cei mai apreciaţi scriitori români ai genului.

Volumul se deschide cu un cuvânt al lui Cristian Tamaş, membru fondator al Societăţii. Într-un limbaj niţel cam rigid, suntem asiguraţi că literatura de anticipaţie vine în întâmpinarea nevoii de poveste, şi nu a oricărui fel de poveste, ci a aceleia cu bătaie lungă, care forţează limitele imaginaţiei şi sondează, evident, viitorul. Un credo frumos. Totuşi, ar fi fost, poate, mai nimerită o prezentare a Societăţii, cu ceea ce-şi doreşte ea să ofere comunităţii autohtone de gen.

Intrăm apoi în pâine, cu povestirea lui Silviu Genescu, Titanic. Povestire care, deşi bine scrisă (o istorie alternativă a destinului celebrului Titanic, în care vasul scapă de scufundare doar pentru a fi apoi torpilat de navele germane), vine şi contrazice afirmaţiile lui Cristian Tamaş. Căci Silviu Genescu e interesat mai degrabă de idee, de rezolvarea tehnică a problemei, decât de expunerea ei într-o manieră „prietenă” cu povestea.

Poate cea mai bine articulată, în acest sens, este contribuţia lui Liviu Radu, Ari. Într-un viitor posibil, lumea e populată de oameni a căror piele are orice culoare imaginabilă, mai puţin cea alb-caucaziană. Ingineria genetică, însă, oferă posibilitatea viitorilor părinţi să aleagă unele trăsături ale copiilor. Prin urmare, firesc, un cuplu alege pielea albă, părul blond şi ochii albaştri. Astfel ia naştere populaţia ari-ană, faţă de care majoritarii dezvoltă o aversiune viscerală. Şi toţi membrii ei sunt expulzaţi în trecut, în era glacială, unde ari-enii, fiinţe cu inteligenţă peste medie, încearcă să se descurce ca oameni primitivi. Şi întemeiază lumea aşa cum o ştim noi azi. O lectură agreabilă, un text cursiv, cu momentele acţiunii bine punctate. O adevărată demonstraţie de cum se scrie o poveste cu tâlc.

În aceeaşi categorie pot intre alte, cel puţin, trei texte. George Lazăr scrie cu vervă Switch, o istorisire young adult, în care un licean capătă puteri supranaturale, pe care le foloseşte pentru a o impresiona pe fata de care este îndrăgostit. Fără mari pretenţii, povestirea te prinde. Marşând cam pe aceeaşi idee din Ari, tânărul scriitor Balin Feri oferă Restricţia, jurnalul unui răufăcător din viitor, care, pentru a scăpa de pedeapsa capitală, se oferă cobai pentru un experiment ce urmăreşte decongestionarea închisorilor: trimiterea în diferite momente din trecut a prizonierilor condamnaţi la moarte ori la încarcerare pe viaţă. Poate cea mai plăcută surpriză vine, însă, din partea lui Marian Truţă. În comparaţie cu celelalte contribuţii, A doua venire face cel mai bine joncţiunea dintre literatura SF şi cea mainstream. Cu ingrediente ştiinţifice, cu o conspiraţie politico-religioasă a la Dan Brown, n-ai spune că realizarea lui Marian Truţă este tocmai mainstream. Şi totuşi… Scriitura autorului, povestea iubirii pe care Iovan i-o poartă Ilincăi, atmosfera localurilor bucureştene noaptea, toate conferă poveştii o valenţă, să-i spunem, literară comună mai degrabă textelor neîncadrabile într-o nişă anume.

Acestor trei li s-ar putea alătura şi Moartea domnului Teodorescu, schiţa lui Cristian M. Teodorescu, dacă autorul ar fi ales să dezvolte mai mult ideea. Aşa însă, aveam o povestire cvasi-anecdotică, mucalită, un fel de „culmea reciclării organice”. La celălalt pol se situează Bin Bing, Larissa, a aceluiaşi autor, din care reţinem doar ideea (o lume condusă de femei, în care bărbaţii sunt simple apendice), nu însă şi modul de punere a ei în practică. Lungile pasaje în care mama Larissei îi explică acesteia, în termeni excesiv contabiliceşti, mersul lucrurilor, propovăduind supremaţia banului – ridicat la rang de religie –, nu fac decât să îndepărteze cititorul neiniţiat.

Cele două texte rămase, semnate de Sebastian A. Corn (A şaptea zi a vânătorului) şi Dănuţ Ungureanu (Ultimul mesaj e veşnicia), exemplifică latura cyberpunk a genului. Fără-ndoială, ceea ce Bin Bing, Larissa spune unui expert contabil, acestea două spun unui expert cibernetician. Fără suportul ştiinţific necesar, întâmplările şi personajele celor două devin abstracte, greu de urmărit.

Astfel, Alte ţărmuri se dovedeşte a fi un volum eterogen, cu o ofertă variată, bogată, care poate indica într-o anumită măsură nivelul la care se află sefeul autohton leat 2009. E un început promiţător, care ne face să aşteptăm cu interes viitoarea apariţie în colecţia „Survol”, aflată deja în lucru şi promisă pentru Gaudeamus 2010.

Textul urmează să apară în revista Familia, nr. 2/2010