Romanele lui Peter Straub îmi plac aşa, din principiu. Cred că aş citi fără rezerve orice ar scrie omul acesta.
Am început aventura cu Ghost Story. Eram curios să văd dacă se justifică toate laudele peste care dădusem la adresa lui. Da, am descoperit, se justificau cu asupra de măsură. Ghost Story nu era o simplă carte, ci mai multe cărţi topite într-una singură. Mai multe poveşti întrepătrunse, încâlcite voit, însă într-un chip perfect logic. Vorbesc de logica pe care o au poveştile în viaţa reală. Firul X porneşte dintr-un loc, firul Y porneşte din altul, se ating în punctul Z, se despart din nou şi nu se mai întâlnesc niciodată. Cu toate acestea, dau naştere altor trei fire, care pornesc şi ele în trei direcţii diferite, influenţând la rândul lor viaţa unui singur om. Sau unui grup de oameni. Ştiu că sună anapoda, ştiu că pare telenovelă. Totuşi, totuşi…
Căci ajungem la celălalt punct forte al lui Peter Straub. Măiestria narativă. După Ghost Story am mai trecut prin Floating Dragon, Julia, Mystery, Mr. X şi Lost Boy, Lost Girl. Ei bine, toate m-au convins că autorul nostru chiar ştie meserie. Nu vă aşteptaţi la proză cu bătaie scurtă, percutantă, ca o lovitură de harapnic. Nu vă aşteptaţi la o abundenţă de verbe. Nu. Peter Straub e adeptul stilului rococo, al înfloriturilor de limbaj, al imaginilor descrise temeinic. E aproape un conservator, în sensul ăsta.
Şi tocmai lucrul acesta face casă atât de bună cu poveştile lui alambicate.
SHADOWLAND a fost scris imediat după Ghost Story şi publicat în 1980. Este al patrulea roman recunoscut al autorului. Spun „recunoscut” fiindcă a mai avut el unul, Marriages, debutul lui propriu-zis, un mainstream care s-a publicat în tiraj limitat şi care nu i-a adus recunoaşterea scontată; motiv pentru care e cam trecut sub tăcere în bibliografia personală şi doar exegeţii studioşi (aşa, ca mine 😀 ) îl mai amintesc.
Dar să revenim. Shadowland e povestea lui Tom Flanagan povestiră de-un coleg de-al său de şcoală. Clenciul e că acest coleg de şcoală scrie povestea, la maturitate, după întâlnirile pe care le are cu însuşi Tom Flanagan în localităţile în care acesta ţine spectacole de iluzionism. Să recapitulăm, deci: Tom Flanagan îi spune povestea naratorului fără nume, iar naratorul fără nume ne-o spune nouă. Buuun.
Care e povestea? Înainte de-a vă spune asta, vă spun că povestea are două episoade mari şi late. Primul se desfăşoară la şcoala unde naratorul nostru îi întâlneşte pe protagonişti, o şcoală exclusiv pentru băieţi, iar al doilea se desfăşoară la Shadowland, căsoaia unchiului lui Del Nightingale, cel mai bun prieten al lui Tom, pasionat şi el de magie. Şi vă mai spun că cele două episoade se privesc parcă în oglindă, că există deci corespondenţe între ele, corespondenţe pe care n-are niciun farmec să vi le înşir aici. Buuun.
Povestea ţine de magie. De iluzie. De înşelătorie. De oglinzi paralele. Tom şi Del sunt foarte pasionaţi de treaba asta. Este ceea ce-i uneşte. Del e ostracizatul, iar Tom e apărătorul lui. Împreună formează o echipă. La liceul pe care îl frecventează echipa asta are multe prilejuri să-şi demonstreze rostul. Însă poate cel mai semnificativ e relaţia încordată cu Skeleton, coleg şi fiu al profesorului de sport. Dar mai sunt ele şi altele. Ideea e că până la urmă cei doi ajung, într-o vacanţă de vară, la casa unchiului lui Del, cel care se consideră a fi cel mai mare magician în viaţă, Coleman Collins.
Din momentul în care tinerii noştri protagonişti ajung acolo, totul se dă peste cap. Nu de pomană Shadowland duce cu gândul la Wonderland. Adicătelea e-un fel de Alice în Ţara Minunilor pe negativ. Tom şi Del ajung într-o lume populată de făpturi bizare, de întâmplări inexplicabile, de personaje de basm (în camera interzisă, Tom, mai neascultător decât Del, dă chiar peste Fraţii Grimm), de hiperbole şi exagerări cu titlu, chipurile, educaţional. Întrucât domnul magician Collins vrea să facă din ei – din Tom îndeosebi – demnii lui urmaşi.
Numai că şcoala lui de magie se dovedeşte a fi un dezastru, iar una dintre moralele ce se desprind ar putea fi că nici magicienii nu sunt complet imuni la propriile scamatorii. Cu Del, nepotul lui, se întâmplă un lucru îngrozitor, Tom îşi pune toate speranţele în Rose, făptura diafană ruptă parcă din toate poveştile copilăriei de care s-a îndrăgostit, echipa de slujbaşi ai lui Collins, fostele lui ajutoare din zilele de glorie, îşi găsesc sfârşitul în chip neaşteptat, Collins însuşi…
Dar să nu stricăm plăcerea lecturii.
Shadowland, pentru mine, e genul de carte care trebuie recitită cel puţin o dată. Dacă nu pentru a-i descoperi sensurile pe care n-aveai cum să le vezi la prima lectură, măcar pentru a te delecta iar şi iar cu minunata proză a lui Peter Straub acum, că nu mai stai cu inima în gât, nerăbdător să descoperi ce se mai întâmplă în poveste/poveşti.
Uite asa imi place! Bine ai revenit printre muritorii de rind 😀 .Mai vreau!
mai am! 😀
Aaaa! am crezut ca ai inchis ‘pravalia’ 🙂
sincer, aşa am crezut şi eu 😀
excelent. si eu sunt un admirator al lui staub.
apropo de straub, iată un proaspăt şi minunat eseu despre literatura de gen, cu aplicabilitate la horror, scris de straub şi publicat azi de The Millions: http://www.themillions.com/2010/03/what-about-genre-what-about-horror.html