„S-a murit degeaba”


Bogdan Suceavă – Noaptea când cineva a murit pentru tine
Editura Polirom, Colecţia Fiction Ltd., Iaşi, 2010

Revoluţia noastră din decembrie 1989 are toate datele unui subiect de roman care să vorbească o limbă universală. Are necunoscute, multe necunoscute, are acte de eroism şi victime, are tragism. Şi cu toate acestea puţini scriitori români s-au învrednicit să scrie despre ea.

Scrie acum Bogdan Suceavă, în Noaptea când cineva a murit pentru tine, şi scrie dintr-o perspectivă care, cred, se apropie cel mai tare de adevărul momentului; acel adevăr personal, direct, cu toate implicaţiile lui. Scrie cu talent, ca şi până acum, scrie cu pricepere şi documentat, umplând acest gol cu brio.

Tonul romanului e surprinzător pentru cine a citit ce a publicat Bogdan Suceavă până acum. Nimic – sau aproape nimic – din romanele şi povestirile anterioare nu ne-a pregătit pentru această naraţiune tulburătoare, coborâtă în concretul acelor zile. Vocea personajului central, un student în primul an la Matematică, pornit prin Bucureştiul revoluţionar, printre gloanţe, spre clădirea Facultăţii de Geologie, unde se discută înfiinţarea Ligii Studenţilor, este vocea credibilă a două generaţii, până la urmă. Ea aparţine deopotrivă generaţiei care se resemnase cu ideea comunismului nemuritor şi, când perspectiva iminentei schimbări e tot mai bine conturată, aparţine generaţiei care a îmbrăţişat libertatea fără rezerve, aproape cu inconştienţă.

Aceste două planuri alege autorul să le împletească în roman: prezentul revoluţionar, unde acţiunea se desfăşoară cu rapiditatea gloanţelor care ţiuie pe lângă urechile naratorului, şi trecutul formator – adolescenţa şi timpul petrecut în armată – care este prezentat cu lentoarea amintirilor de care nu-ţi vine să te desparţi. Nu e de mirare, astfel, că acest al doilea plan intervine în derularea acţiunii principale, insinuant, în momentele cheie. Efectul se dovedeşte cu atât mai izbutit în a doua jumătate a cărţii, când, având de-acum toate elementele de fundal puse pe tapet, evenimentele din noaptea de 25 decembrie, noaptea pe care naratorul o petrece baricadat în clădirea Facultăţii de Geologie alături de un grup de studenţi şi foşti colegi de armată, trecem dincolo de faţada lucrurilor, pătrunzând în ţesătura fină a emoţiilor (teama sub multele ei forme, dar şi speranţa) care îl încearcă pe narator. Căci, în definitiv, asta este marea izbândă a romanului lui Bogdan Suceavă: (re)trezirea în cititor, acum, după peste 20 de ani de la Revoluţie, a trăirilor de atunci. “S-a murit pe bune. Literele acestea. Priveşte-le. Sunt reale. S-a murit pe bune,” spune naratorul aproape de finalul cărţii. “Şi mai e ceva. S-a murit degeaba.”

Noaptea când cineva a murit pentru tine, prin felul în care a fost gândit şi scris romanul de autorul său, are darul de a-i face şi pe cei mai tineri dintre noi să înţeleagă ce a însemnat cu adevărat Revoluţia din ‘89. Şi mai mult, are darul, printr-o viitoare traducere, să-i facă şi pe cei străini de România să priceapă mai bine cum “s-a murit degeaba” în cea mai spectaculoasă revoluţie dintr-o ţară fost-comunistă.

[Text apărut în revista Familia, nr. 2/2011]

Mozart şi Scott Mariani


Scott Mariani – Conspiraţia Mozart
Traducere de Adrian Bercea
Colecţia Suspans
Editura Nemira, Bucureşti, 2011

N-am citit Manuscrisul lui Fulcanelli, celălalt roman din seria Benedict Hope a lui Scott Mariani pe care l-a publicat Editura Nemira. Şi nici nu era nevoie să-l fi citit pentru a putea gusta acest nou installment al seriei. Deşi au în comun eroul principal – pe acest Ben Hope – cărţile nu se calcă în vreun alt fel pe bătături. Ceea ce-a trebuit să ştiu despre erou şi probabil era deja spus în Manuscrisul… autorul are de grijă să reamintească într-un fel nebătător la ochi.

E o carte construită în jurul conspiraţiei din titlu şi chiar dacă etapele acţiunii sunt cele clasice, de regăsit inclusiv în mega-succesul Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown, Mariani e îndeajuns de conştient de paralela pe care cititorii săi ar face-o automat în gând încât să încalce convenţia de suficiente ori.

În primul rând, personajele lui mi s-au părut mai digerabile. Până şi al lui Oliver Llewellyn, care moarte în primele pagini şi din cauza căruia se pune caruselul în mişcare, până şi el e creionat mai credibil decât isprava lui musiu Brown în cazul lui Robert Langdon – iar Brown s-a căznit cu asta în trei volume! Celor doi adevăraţi protagonişti – Leigh, sora lui Oliver, şi titularul seriei, Ben Hope – li se oferă în repetate rânduri răgazul să-şi contureze şi ei personalităţile, printre urmăriri, gloanţe şi explozii, astfel încât la sfârşit să-i simţim mai aproape de noi.

Trama e relativ simplă, n-am să v-o rezum aici. Important e că există o aripă a Francmasoneriei care caută cu orice chip, şi după sute de ani, să mascheze ceea ce a dus de fapt la suprimarea fizică a lui Wolfgang Amadeus Mozart (mason şi el, şi încă de frunte, dar unul cu prea mare putere de expresie) şi mai există dovada, ultima dovadă a implicării acestei organizaţii criminale în uciderea compozitorului – chiar o scrisoare a lui Mozart în care enunţă cu subiect şi predicat cauzele pericolului în care simte că se află. Această scrisoare se afla în posesia lui Oliver şi ea i-a cauzat moartea prin înec. Sora lui, Leigh, nu face toată cartea decât să-ncerce să dezlege misterul morţii sale, iar Ben Hope o ajută cu toată priceperea sa (şi aceasta nu e mică). Sigur că până la urmă înţeleg despre ce a fost vorba şi atunci jocul atinge o nouă dimensiune, cei doi devenind, la rândul lor, ţintele organizaţiei despre care vorbeam înainte.

Conspiraţia Mozart este o carte alertă, dinamică, clădită cu abilitate (autorul a debutat, la urma urmei, cu volumul How to Write a Thriller, în 2007), în compania căreia sigur nu veţi simţi trecerea timpului. Pe mine m-a ţinut în mreje de la un capăt la altul – şi exact asta trebuie să facă un thriller bun. Motiv pentru care v-o recomand şi vouă, cu avertismentul că nu trebuie sub niciun chip să o începeţi într-o zi lucrătoare. Apucaţi-vă mai bine de ea în weekend. Aşa sigur nu riscaţi să neglijaţi slujba care vă pune pâinea pe masă.

[O recenzie semnată de Laura Frunză
găsiţi şi-n recentul număr 10 al revistei Suspans.]