Mai intru uneori pe suspans.ro. Aşa, de curiozitate, de nostalgie. Şi mă doare sufletul când văd atâta paragină. Dintr-un edificiu frumos, armonios, cu o logică a lui, o traiectorie (bannerul cu Premiul RCWC 2011 zice ceva), revista a devenit o ruină, o dărâmătură în molozul căreia mai cresc doar buruieni. Zidurile au început să se năruie destul de repede. Într-o succesiune rapidă, tot ce am refuzat la publicare în perioada cât am condus revista a început să se afişeze cu ostentaţie, cu sfruntare, sabotând cu sadism prestanţa cu greu dobândită. Rubricatura a fost amestecată babilonic, ritmicitatea a fost sincopată, iar textele – aşa proaste cum erau – n-au fost considerate demne nici măcar de-o sumară aranjare în pagină, darămite de corectură. Acum, când mai intru pe suspans.ro – rar, tot mai rar –, nu-mi pot înfrâna revolta. În lumea reală, ţara asta e plină de rarităţi lăsate de izbelişte, clădiri-monument sălbăticite de natură. În lumea virtuală, iată, fenomentul poate fi uşor replicat. În locul dispariţiei – care ar fi fost/este, poate, de preferat – n-am să înţeleg niciodată de ce se preferă distrugerea cu bună ştiinţă.

Nu e o dovadă de cruzime strădania noastră de a convinge copiii de existenţa unor fiinţe evident inexistente doar pentru ca după numai câţiva ani să le producem traume serioase dezvăluindu-le adevărul? Am construit o întreagă poveste în jurul unora, le-am adus la viaţă cu toată recuzita necesară, am înfiinţat sărbători numai pentru a întreţine iluzia – totul cu suprema convingere că astfel le înlesnim celor mici câteva clipe de fericire. Una e să le citeşti un basm înainte de culcare şi cu totul alta e să munceşti pe toate nivelurile la înscenarea basmului. Moş Crăciun, de pildă: O făptură de basm, numai bonomie şi bune intenţii, cu apariţie periodică şi nesmintită, introduce pentru prima dată copilul într-o lume intenţionat falsă, forţat zglobie, urcându-l în forul său interior la un nivel de aşteptare uriaş, doar pentru ca, la momentul revelaţiei, căderea să fie mai nimicitoare. Nu este acesta exemplul clar al afirmării statutui nostru demiurgic? O iluzie similară, în care s-au investit energii infinit mai mari, este însăşi religia. Marele ei atu, însă, cel care-o face aproape inexpugnabilă, este că momentul revelaţiei coincide, graţie unei geniale construcţii conceptuale, cu momentul imposibilei întoarceri. Dominanta, în ambele cazuri, atunci când te ridici deasupra încrengăturii sufocante a detaliilor, se relevă a fi tot cruzimea. Involuntară, adesea. Pehlivan demiurgică, întotdeauna.

Mă amuză până la indispoziţie reacţiile ţâfnoase ale unora care, aşteptând ei ceva, se declară oripilaţi când juriul unui premiul literar (printre cele mai importante, fie vorba între noi) alege altceva. Ba mai mare neobrăzare, alege un „necunoscut”, un nume care nu circulă în colţul ăsta de lume, sau circulă prea puţin, oricum, un nume care – mârlănia supremă – NU este unul dintre cele aşteptate! De parcă un premiu literar (ştiţi, literatura, arta aia a subiectivului absolut, da?) ar fi un vehicul de consacrare a gustului celor mulţi, iar nu expresia unui grup restrâns, anume cel al juraţilor. Acelaşi grup care, întâmplător, în urmă cu nişte ani, premiind un nume dintre acelea agreate, a fost lăudat cu exces de superlative. Toată situaţia îmi aminteşte de corul microbiştilor care, atunci când echipa favorită câştigă, ridică osanale, în vreme ce-n faţa unui eşec răspunde cu ocări mişeleşti. C-o importantă, covârşitoare deosebire: în cazul premierii literaturii, conceptul de eşec este vid de sens.