Nu e o dovadă de cruzime strădania noastră…

Nu e o dovadă de cruzime strădania noastră de a convinge copiii de existenţa unor fiinţe evident inexistente doar pentru ca după numai câţiva ani să le producem traume serioase dezvăluindu-le adevărul? Am construit o întreagă poveste în jurul unora, le-am adus la viaţă cu toată recuzita necesară, am înfiinţat sărbători numai pentru a întreţine iluzia – totul cu suprema convingere că astfel le înlesnim celor mici câteva clipe de fericire. Una e să le citeşti un basm înainte de culcare şi cu totul alta e să munceşti pe toate nivelurile la înscenarea basmului. Moş Crăciun, de pildă: O făptură de basm, numai bonomie şi bune intenţii, cu apariţie periodică şi nesmintită, introduce pentru prima dată copilul într-o lume intenţionat falsă, forţat zglobie, urcându-l în forul său interior la un nivel de aşteptare uriaş, doar pentru ca, la momentul revelaţiei, căderea să fie mai nimicitoare. Nu este acesta exemplul clar al afirmării statutui nostru demiurgic? O iluzie similară, în care s-au investit energii infinit mai mari, este însăşi religia. Marele ei atu, însă, cel care-o face aproape inexpugnabilă, este că momentul revelaţiei coincide, graţie unei geniale construcţii conceptuale, cu momentul imposibilei întoarceri. Dominanta, în ambele cazuri, atunci când te ridici deasupra încrengăturii sufocante a detaliilor, se relevă a fi tot cruzimea. Involuntară, adesea. Pehlivan demiurgică, întotdeauna.

Anunțuri