Peştii au fost, cred, primii pe care să îi pot numi ai mei…

Peştii au fost, cred, primii pe care să îi pot numi ai mei, după căţeii şi mâţele de la bunici. Locuiau într-un acvariu cât un TV de 14 inci, fără instalaţie de încălzire şi cu una de aerisire doar rudimentară, iar iluminarea pe timp de noapte era asigurată de un bec de lanternă, alimentat de la un cablu tras de la priză prin spatele bibliotecii. Pentru că, nu-i aşa, acvariul meu ocupa o bucată dintr-un raft, flancat de cărţi. Colecţia Patrimoniu de o parte şi un vraf de BPT-ul de cealaltă. Cumpăram mulţi peşti şi destul de des. Cu toate astea, nu prea era înghesuială în acvariu. Dintr-un motiv sau altul, scalarii, sanitarii şi guppy-i mei reuşeau să moară într-un ritm susţinut. Într-un rând, când am plecat de acasă mai multe zile, le-am presărat pe luciul apei mâncare, am calculat eu, cât pentru vreo cinci mese îndestulătoare. Stratul de „pureci” era gros de un deget pe apă, bietele vieţuitoare or fi crezut că s-a întunecat cerut, or fi avut prevestirea apocalipsei. Cert e că la întoarcere am dat cu ochii peste o imagine de coşmar. Neavând simţul saţietăţii, peştişorii mei drăgălaşi hăpăiseră toată mâncarea la prima strigare, iar cei care nu plesniseră de preaplin, forţaţi de împrejurări, se văzuseră nevoiţi ca până la urmă să recurgă la canibalism. În casa lor de sticlă dospea o mâzgă clisoasă, prin care, la o primă inspecţie, am identificat plutind bucăţi de înotătoare şi şiraguri de maţe. Un singur supravieţuitor rămăsese, Regele Scalar, o balenă care agita tulbureala aceea cu mişcările lui abulice. N-a mai rezistat nici el după primul schimb de apă – pe vremea aceea nu ţinea nimeni cont de Ph sau de alte gingăşii; apa cu clor de la robinet era tot ce le puteam oferi.

[Fragment dintr-un text mai amplu]

Mai intru uneori pe suspans.ro

Mai intru uneori pe suspans.ro. Aşa, de curiozitate, de nostalgie. Şi mă doare sufletul când văd atâta paragină. Dintr-un edificiu frumos, armonios, cu o logică a lui, o traiectorie (bannerul cu Premiul RCWC 2011 zice ceva), revista a devenit o ruină, o dărâmătură în molozul căreia mai cresc doar buruieni. Zidurile au început să se năruie destul de repede. Într-o succesiune rapidă, tot ce am refuzat la publicare în perioada cât am condus revista a început să se afişeze cu ostentaţie, cu sfruntare, sabotând cu sadism prestanţa cu greu dobândită. Rubricatura a fost amestecată babilonic, ritmicitatea a fost sincopată, iar textele – aşa proaste cum erau – n-au fost considerate demne nici măcar de-o sumară aranjare în pagină, darămite de corectură. Acum, când mai intru pe suspans.ro – rar, tot mai rar –, nu-mi pot înfrâna revolta. În lumea reală, ţara asta e plină de rarităţi lăsate de izbelişte, clădiri-monument sălbăticite de natură. În lumea virtuală, iată, fenomentul poate fi uşor replicat. În locul dispariţiei – care ar fi fost/este, poate, de preferat – n-am să înţeleg niciodată de ce se preferă distrugerea cu bună ştiinţă.

Nu e o dovadă de cruzime strădania noastră…

Nu e o dovadă de cruzime strădania noastră de a convinge copiii de existenţa unor fiinţe evident inexistente doar pentru ca după numai câţiva ani să le producem traume serioase dezvăluindu-le adevărul? Am construit o întreagă poveste în jurul unora, le-am adus la viaţă cu toată recuzita necesară, am înfiinţat sărbători numai pentru a întreţine iluzia – totul cu suprema convingere că astfel le înlesnim celor mici câteva clipe de fericire. Una e să le citeşti un basm înainte de culcare şi cu totul alta e să munceşti pe toate nivelurile la înscenarea basmului. Moş Crăciun, de pildă: O făptură de basm, numai bonomie şi bune intenţii, cu apariţie periodică şi nesmintită, introduce pentru prima dată copilul într-o lume intenţionat falsă, forţat zglobie, urcându-l în forul său interior la un nivel de aşteptare uriaş, doar pentru ca, la momentul revelaţiei, căderea să fie mai nimicitoare. Nu este acesta exemplul clar al afirmării statutui nostru demiurgic? O iluzie similară, în care s-au investit energii infinit mai mari, este însăşi religia. Marele ei atu, însă, cel care-o face aproape inexpugnabilă, este că momentul revelaţiei coincide, graţie unei geniale construcţii conceptuale, cu momentul imposibilei întoarceri. Dominanta, în ambele cazuri, atunci când te ridici deasupra încrengăturii sufocante a detaliilor, se relevă a fi tot cruzimea. Involuntară, adesea. Pehlivan demiurgică, întotdeauna.