N-am umblat mult prin lume, am fost plecat doar ca turist și doar pe perioade relativ scurte. Trăiesc însă la o aruncătură de băț de afară, drept care nu percep granița ca pe o barieră greu de trecut. De fiecare dată când am părăsit România am încercat, însă, o senzație de sufocare, ca și când mi-ar fi lipsit aerul acela cu care plămânii mei știu să funcționeze. Oricât de fabuloase ar fi fost locurile în mijlocul cărora mă aflam, oricât de primitori erau localnicii, singurul gând care-mi mai potolea anxietatea era acela că-n X zile mă voi întoarce acasă. Și întotdeauna drumul de întoarcere acasă, în România, mi s-a părut mai scurt. De aceea încă mai sunt aici, fiindcă România e locul în care, cu toate nedreptățile, aberațiile și ticăloșia din jur, mă simt eu însumi, e acel spațiu pe care mintea mea îl poate cuprinde și pe care am interes să-l deslușesc – în orice altă parte m-aș simți un impostor.

[Răspuns la ancheta din Prăvălia culturală, nr. 57/2015]