De ce mai ești în România?

N-am umblat mult prin lume, am fost plecat doar ca turist și doar pe perioade relativ scurte. Trăiesc însă la o aruncătură de băț de afară, drept care nu percep granița ca pe o barieră greu de trecut. De fiecare dată când am părăsit România am încercat, însă, o senzație de sufocare, ca și când mi-ar fi lipsit aerul acela cu care plămânii mei știu să funcționeze. Oricât de fabuloase ar fi fost locurile în mijlocul cărora mă aflam, oricât de primitori erau localnicii, singurul gând care-mi mai potolea anxietatea era acela că-n X zile mă voi întoarce acasă. Și întotdeauna drumul de întoarcere acasă, în România, mi s-a părut mai scurt. De aceea încă mai sunt aici, fiindcă România e locul în care, cu toate nedreptățile, aberațiile și ticăloșia din jur, mă simt eu însumi, e acel spațiu pe care mintea mea îl poate cuprinde și pe care am interes să-l deslușesc – în orice altă parte m-aș simți un impostor.

[Răspuns la ancheta din Prăvălia culturală, nr. 57/2015]


Newsletter

Conştiinţa mea

Acum trec prin textele primite pentru ancheta cu sfârşitul lumii din numărul care se va lansa astăzi al revistei Suspans. Nu mi-am putut interzice plăcerea de-a reda şi aici o bucată amuzantă şi, totodată, scary dintr-un răspuns. Nu vă spun cine este autorul, vă invit în schimb să aveţi puţintică răbdare şi să citiţi totul peste câteva ore, când vom da lucrurile în vileag. 😛

Dacă stai bine şi te gândeşti, chiar de la această anchetă poate porni sfârşitul lumii. Unul dintre repondenţi scapă în răspuns un exemplu ciudat despre cum se poate răspândi în lume resemnarea românească, un cititor mai înzestrat în sensul ăsta începe s-o disemineze şi… Mircea Pricăjan va avea pe conştiinţă dispariţia acestei specii atât de atractive prin absurdul ce o defineşte.

Despre puterile şi slăbiciunile cititorului actual

În vara anului trecut, plecat fiind în alte zări, m-am trezit acasă. Cum e posibil? m-am întrebat surprins. Doar de acasă tocmai am plecat. Doar nu s-a terminat concediul fără ştirea mea. M-am uitat în jur o dată şi-am văzut străzile Salzburgului. Ploaie măruntă la ceas de seară, cafenele în clădiri vechi, lumină gălbuie, mese ocupate, cititori la mese. M-am uitat în jur a doua oară şi-am văzut canalele Amsterdamului. Pe marginea lor, pe băncuţe sau pe jos, printre biciclete şi scutere, şezând turceşte, cititori rupţi cu totul de lumea înconjurătoare. M-am frecat la ochi şi m-am mai uitat o dată în jur, a treia oară, şi-am văzut metroul parizian, dimineaţa, în plină aglomeraţie. Scaunele toate ocupate, barele complet acoperite de mâini, tăcere adormită. Şi foşnet. În toate părţile – foşnet de hârtie.

Cred că niciun alt sentiment nu este mai plăcut pentru un cititor cum e acela al tovărăşiei discrete a altor cititori. Complicitatea tacită a semenilor escapişti. Fără să ne dăm seama, alcătuim un ordin aparte, o societate secretă ai cărei membri se recunosc în lume dintr-o privire. Nu-i de mirare, aşadar, că vara trecută, departe de casă, m-am simţit cel mai acasă posibil.

Întrucât e fără-ndoială o gură de aer să pleci din posomorâta Românie, să te îndepărtezi de ursuzenia locală şi să ajungi în locuri unde simţi la tot pasul că spiritul bine cultivat şi-a lăsat amprenta. Şi e şi mai mare lucru să vezi că această cultivare e ceva firesc, ceva ce oamenii – inconştient poate, cu voluptate chiar –, practică necontenit. Citind.

Din nefericire pentru noi, această masă de cititori care, cu timpul, încep să lase urme frumoase, nici n-a prins bine cheag, că a şi venit criza cea mare şi hâdă şi i-a pus pe fugă. Aşa arătând situaţia, cum să mai discutăm noi despre succesul la public, despre categorii de cititori, despre sensibilităţi? Am putea, eventual (exagerând niţel), să identificăm toţi cititori români, cu date de buletin, cu fotografie, şi să le punem sub nas un chestionar complet. Să avem evidenţa lor clară şi opţiunea fiecăruia în materie de lectură. Lucru imposibil prin zările despre care vorbeam adineaori (cititorii lor sunt pur şi simplu prea mulţi), în ţărişoara noastră doctă aceasta ar fi o chestiune de minimă mobilizare şi minim aport logistic. Am şti astfel cu toţii, scriitori, editori, promotori, care sunt aşteptările şi cum să răspundem la ele. – Totuşi, bag sama că şi pentru asta ar trebui să fim puţin nemţi.

Drept urmare, eu ca majoritatea vieţuitorilor cu ADN românesc, noi toţi, cam în orice domeniu, nu putem decât să bâjbâim, să trăim cu speranţa oarbă că nada noastră va atrage niscai peşti, visând neîntrerupt la marea captură.

Şi, desigur, simţindu-ne în continuare acasă prin vecini.

[Textul reprezintă un răspuns la ancheta cu acelaşi titlu realizată de Adriana Teodorescu şi Aurel Pantea pentru revista Discobolul, nr. 1-2-3/2010]