Memoria e co-autorul perfect, complicele ideal, propagandistul vieţii noastre. Manipulatorul prin excelenţă. În lumina memoriei, nimic nu este cum a fost, ci doar cum trebuie să fi fost pentru a da sens poveştii noastre. M-au fascinat întotdeauna memoriile scrise după mulţi ani de la consumarea faptelor rememorate, m-am lăsat deseori înşelat de naraţiunea impecabilă a evenimentelor, până-n cele mai mărunte detalii scenice şi cu aportul celor mai tainice gânduri de conjunctură. E evident că nimeni, oricât de prodigioasă i-ar fi memoria, nu poate păstra în magazia minţii, peste decenii, o cantitate atât de mare de informaţii. Şi totuşi, la clipa aducerilor aminte intră în funcţiune acest co-autor, persoana noastră ficţională, care reconstruieşte un moment, complice, întru – chipurile – credibilizarea, ba chiar aurirea sa. Întrebarea care se pune e cât din ceea ce suntem se datorează acestei măsluiri, în ce grad minciuna „albă”, de context, ne dictează prezentul – care prezent, la rândul său, va ajunge inevitabil sâmburele altei benigne mistificări, care, la rândul său, va dicta asupra altui prezent, care…