Nimeni nu e vinovat de umorile noastre decât noi înşine. Omul nu e-o entitate ermetic închisă. E permeabil. Influenţabil. Fiinţa noastră se „molipseşte” uşor, pe nesimţite, fără să vrem, de lucrurile la care este expusă. Aşa încât fiecare poate alege să ducă viaţa pe care o doreşte. Trebuie doar să alegem vecinătăţile potrivite. Să nu ne lăsăm otrăviţi de produse media pestilenţiale, să nu ne abandonăm urechile siluirii de către orchestraţii inepte, să nu încurajăm prezenţa în apropierea noastră a persoanelor cu înclinaţii evident distructive, să alegem zâmbetul înaintea încruntării. Pe scurt şi puţin „corny” spus, să cultivăm binele. Greu la început, acest lucru va fi cu timpul tot mai uşor de făcut. Binele, în nenumăratele lui forme, ne înconjoară, doar că rumoarea răului, în forme infinit mai complexe şi mai ispititoare, îl ecranează. E, în cele din urmă, un exerciţiu de voinţă, exerciţiu care, odată stăpânit, se transformă într-un mod de viaţă. Suntem suma lucrurilor cu care ne hrănim fiinţa.