Nu mi-a plăcut niciodată la şcoală.

Nu mi-a plăcut niciodată la şcoală. Am învăţat aproape totul singur, citind în camera mea de acasă. A fost însă un rău necesar. De cele mai multe ori (excepţiile – adică normalităţile – sunt de apreciat!), acolo am avut ocazia să testez „pe viu” lucrurile teribile pe care le aflam în cărţi despre firea omenească. Intransigenţa idioată, făloşenia găunoasă, ambiţia oarbă, pizma oţărâtă. Între alungarea din clasă fiindcă aveam cercel în ureche (clasa a VI-a, cred), nota 1 încasată fiindcă purtam plete (clasa a IX) şi neabsolvirea modulului de metodică a predării limbii engleze fiindcă îndrăznisem să contest rezultatul primului examen (iar le celelalte trei sau patru reexaminări am fost picat „by default” – anul III, dacă nu mă înşel), am avut parte de lecţii nenumărate despre cum să NU fii în viaţă. Un rău necesar, cum spun. Cele mai frumoase amintiri din şcoală sunt cărţile pe care le citeam pe sub bancă.

Anunțuri