O carte care nu te prinde din primele cincizeci de pagini trebuie pusă deoparte. Am avut nevoie de 20+ ani de lectură ca să învăţ asta. Înainte, prin simplul fapt că începeam o carte semnam parcă un contract prenupţial cu ea. La bine şi la rău, trebuia să ajungem împreună la capăt. M-am „încurcat” în felul ăsta cu cărţi care nu erau pentru mine, nu atunci. M-am încăpăţânat totuşi, împotriva tuturor evidenţelor, să-mi respect partea din acel gentlemen’s agreement. Well, no more. No more Mr. Nice Guy. Viaţa mea de cititor e una singură. Şi cărţile „pentru mine” sunt multe pe lume. E păcat să-mi irosesc timpul cu cele care nu mi se potrivesc, doar pentru că, să zicem, „dă bine”, „aşa se cuvine”, „trebuie marcate”. Lectura e, TREBUIE să fie înainte de toate o desfătare, o plăcere. Dacă după 50 de pagini lipsesc măcar semnele unei atari promisiuni, adios! Următoarea! Am avut nevoie de 20+ ani ca să ajung la concluzia asta. Bine că n-au fost 30+, 40+ sau, şoc şi groază, 50+. Fiindcă atunci ar fi fost prea târziu.