Felul cum citeşte un scriitor diferă foarte mult de felul cum citeşte un ne-scriitor. Atenţia unui scriitor nu se limitează la acţiune, la ceea ce se spune în propoziţie. Pentru el la fel de important este şi CUM se spune un anumit lucru. Privirea lui e mai iscoditoare, e ca urechea unui muzician atunci când ascultă melodia unui confrate. Asta pentru că, fiind vorba de o artă imposibil de prins în corsetul unor reguli clare, scrisul se învaţă „la locul de muncă”. În primul rând citind! Din lipsa unor reţete universale izvorăşte şi interesul scriitorului pentru orice înseamnă mărturie artistică, fie că e vorba de memorii, interviuri, note, fie de aşa-zise manuale de creative writing. În toate astea scriitorul caută indicii despre cum ar trebui practicată această meserie, ştiind totodată foarte bine că urmăreşte să prindă în mână aburul; fiecare scriitor îşi confecţionează propriile unelte, îşi dezvoltă propriile ritualuri. Întrucât, până la urmă, „meseria” asta e cea mai puţin normată/normală din lume. O deprinde fiecare esenţialmente empiric.