Îţi dai seama că a venit momentul să te apuci de scris atunci când, citind, te identifici mai mult cu autorul decât cu personajele lui. Altfel spus, atunci când te loveşte revelaţia faptului că „Asta o puteam scrie şi eu”, având corolarul: „Şi-mi ieşea chiar mai bine.” În clipa aceea se produc două minuni, primeşti două daruri fundamentale: ştii ce vrei să fii în viaţă, ţi-ai descoperit vocaţia (căci altfel nici într-o mie de ani nu empatizai cu autorul poveştii citite) şi, bonus, ştii de unde să porneşti – ce fel de subiect ai putea aborda cu interes, care sunt zările pe care le vezi deschizându-se generos înaintea ta.

Mie mi s-a întâmplat asta în 1995, după ce am citit „Misery”, şi, chiar dacă între timp au intervenit multe permutări, de toate naturile, clipa aceea magică mi-o amintesc perfect. Atât de bine, în fapt, încât mă întreb dacă nu e cumva un episod fantast, iar eu – autorul lui.