Obligativitatea de a scrie în fiecare zi măcar o pagină, pentru a păstra legătura cu universul ficţiunii tale, e o utopie. Cel puţin în cazul meu. Adesea, dacă nu mi se întind înainte măcar 2-3 ore în care altceva să nu am de făcut decât să plonjez în lumea pe care o construiesc, mai bine nu purced la drum. Nu pot să scriu pe fragmente mici. La mine, scrisul e imersiune, e cvasi-transă. Or, asta nu poţi face într-o băltuţă, într-un răstimp de câteva zeci de minute. Prefer să schiţez în pauzele acelea, să creionez viitoare episoade ori să notez succint subiecte pe care, poate, nu le voi dezvolta niciodată. Şi astfel să amân scrisul propriu-zis pentru când va fi timp suficient. Cred în schimb în adevărul celeilalte vorbe de căpătâi: Scuza că nu ai timp nu ţine. Ţimpul pentru scris, la fel ca şi acela pentru citit, ţi-l faci singur.