Descopăr cu mirare că, în scrierea unei povestiri…

Descopăr cu mirare că, în scrierea unei povestiri, cel mai tare mă atrage construcţia de personaj, contextualizarea, punerea în scenă. Nu intriga, nu dialogul, nu întorsăturile neaşteptate de situaţie. Cum ar trebui, poate. Drept urmare, deşi având adesea un subiect şocant, prozele mele actuale nu sunt poveştile alerte pe care le citesc cu maximă plăcere la autorii anglo-saxoni de gen. Este posibilă (i.e. firească) o astfel de ambivalenţă? Se poate ca proza pe care o scrii să urmeze cu totul altă direcţie faţă de proza pe care o citeşti cu predilecţie? Îmi place să cred că acesta e un semn de maturitate. Personajul, cu tot bagajul lui de trăiri şi cu tot trecutul din care vine, trebuie să fie pe primul loc. Întotdeauna. Iar dacă mâna care scrie mă trage nu spre acele descrieri succinte care stau în umbra acţiunii trepidante, ci spre iscodirea cu răbdare a celui care susţine şi motivează în definitiv naraţiunea, eu cred că e cu atât mai bine.

Anunțuri