Nu voi nega niciodată: autorul meu de căpătâi…

Nu voi nega niciodată: autorul meu de căpătâi a fost, este şi va fi mereu Stephen King. Datorită lui m-am aplecat temeinic asupra lecturii şi tot el m-a convins că am de spus, la rândul meu, nişte poveşti. În acelaşi timp, atunci când am început să-l traduc intens, să fiu, deci, aproape de el la milimetru, ceva s-a frânt. A intrat în acţiune un efect inhibator. Am devenit mult prea conştient de ceea ce puneam pe pagină, căutam în orice turnură de situaţie o paralelă, fie cât de îndepărtată, cu opera lui King. Pentru că, nu-i aşa, cititorii mei aveau să caute automat astfel de punţi de legătură. Tot dintr-o astfel de teamă, cei care mi-au citit romanul de debut „În umbra deasă a realităţii” (2002) şi aveau cât de cât habar de ce scrie Stephen King au remarcat, cu siguranţă, mai multe referiri făţişe, în epilog, la evenimentele din, poate, cel mai îndrăgit roman al lui, „It”. Asta m-a făcut, cred, pentru mult prea mult timp să amân reîntâlnirea cu hârtia şi stiloul. Acum însă – întâmplător sau nu, că nu-l mai traduc în română pe autorul din Maine – blestemul parcă s-a risipit. Mă încearcă din nou acea dorinţă viscerală de a scrie pe care mi-o amintesc bine de acum peste zece ani. Şi sunt cu atât mai uşurat cu cât îmi dau seama că poveştile mele, deşi neîndoielnic articulate într-un anume fel graţie apropierii de King, îmi aparţin 100%.

Anunțuri