Arhive pe etichete: Familia

Victimă de bunăvoie

De cinci ani, cititorii lui George Arion aşteaptă o nouă carte. De la Necuratul din Colga, roman prezentat la vremea aceea (2004) şi în paginile revistei noastre, rafturile librăriilor n-au mai găzduit niciun roman original marca George Arion.

Sigur, asta nu înseamnă că autorul a absentat complet. Ba dimpotrivă! În 2005 a apărut, în două volume uriaşe, integrala interviurilor luate de George Arion din 1975 până în 2004. A urmat o serie de reeditări: Cameleonul şi Atac în bibliotecă, iar de curând, tot într-un volum uriaş, Detectiv fără voie (Integrala Andrei Mladin). Ba şi mai mult, însuşi romanul cel proaspăt, Crime sofisticate, a fost publicat în mare parte în două foiletoane apărute în Ziarul de duminică (în 2005, respectiv 2009). Şi nu am terminat: povestiri din plănuitul ciclu Pe urmele lui Stephen Hawking (20 la număr, dintre care 19 au fost meşteşugit integrate în Crime sofisticate, a douăzecea rămânând a fi introdusă şi ea, cum spune autorul în deschiderea cărţii, la o eventuală reeditare după dispariţia sa – aceasta este, poate, cea mai mare enigmă pe care romanul prezentat nouă o aduce), povestiri din acest ciclu, spuneam, au apărut în publicaţii ca Almanahul Flacăra, Almanahul Rebus, România literară şi, cu voia dumneavoastră, Familia. Apoi, tot anul trecut, am putut asculta CD-ul Soldat căzut din iubire, conţinând versuri de George Arion puse pe muzică şi interpretate de Eugen Cristea. Cine l-a ratat, vă pot spune că şi-a refuzat o plăcere rară.

Vedeţi aşadar că George Arion n-a stat nicio clipă. A fost doar copleşit de mai multe proiecte literare ample, două dintre care alegând – pe bună dreptate – să le împletească sub titlul Crime sofisticate.

Întrucât romanul de faţă e compus din două piese. Steaua norocului şi Jucătorul de table. Cele două, deşi aparent distincte, se completează şi comunică în chip inteligent. Sofisticat.

În Steaua norocului avem cazul unui asasin care îşi alege victimele din rândul invitaţilor la o celebră emisiune de televiziune unde sunt prezentaţi ca modele de succes oameni cu trecuturi îndoielnice. Ancheta este condusă de Luca Pinte şi morocănosul lui partener, Miron Stratilat. Cititorul atent va observa că această echipă (care aici ajunge la capătul carierei) este aceeaşi din cele 99 de schiţe poliţiste reunite în volum, în 2003, sub titlul Anchetele unui detectiv singur. Prima parte a romanului se poate spune că reprezintă partea românească. Într-un ritm trepidant, pe mai multe planuri, pe mai multe voci – surprinzător, avem o dublă naraţiune la persoana întâi: anchetatorul şi frumoasa Alma, prezentatoarea emisiunii – cu o intrigă ce depăşeşte simplele canoane ale genului, această primă parte se încheie brusc, prin dispariţia asasinului.

În a doua parte, Jucătorul de table, trecem oceanul şi ne găsim în oraşul Barintown, mai vechi loc de desfăşurare a acţiunii pentru istorisirile lui George Arion. Aici asistăm la sesiunile unui club de povestitori ad-hoc, strânşi în taverna lui Politicosu, pasionaţi toţi de romanul lui Lawrence Block, Când sfânta crâşmă se închide (apărut la noi în traducerea lui Radu Vancu, la editura Humanitas), dar şi, după apariţia unui personaj misterios, degrabă poreclit Anticarul, de scrierile lui Stephen Hawking. Stârniţi tocmai de aceste scrieri, încep un lanţ de întâlniri la care fiecare prezintă câte o poveste inspirată de citate extrase din lucrările cunoscutului fizician. Aflate la graniţa dintre genurile poliţist, SF şi horror, aceste istorisiri sunt un real deliciu, un exerciţiu izbutit de dozaj a acţiunii, prezentate în cele mai felurite moduri, cu finaluri dintre cele mai neaşteptate.

Legătura dintre cele două părţi? întrebaţi. Ei bine, răspunsul, aluzia unui răspuns e de găsit, cum şade bine unei cărţi – nu numai! – poliţiste, în capitolul final. N-am să vi-l dau eu.

„Genul scurt nu mai e la modă în ziua de azi”, spune un personaj, la un moment dat. „Nimeni nu mai cumpără volume de schiţe şi nuvele […]. Nici măcar povestirile poliţiste nu mai au căutare. Autorii lor par neserioşi, leneşi, incapabili să scrie naraţiuni de largă respiraţie, cu personaje multe, şi întâmplări care se succed în cascadă, cu investigaţii psihologice laborioase. Romanul domină proza de azi.”

Este clar, cred, pentru oricine citeşte volumul de faţă că George Arion tocmai acest gol a vrut să-l umple. Căci în Crime sofisticate avem nu un simplu roman, ci o întreagă încrengătură de proze scurte: povestiri sau nuvele. Suntem ademeniţi cu promisiunea unui roman şi, deşi cuvântul dat are acoperire, descoperim pe parcurs că adevărata miză a fost de la bun început atragerea noastră de partea povestirii scurte. E un joc psihologic în care nicio clipă nu regreţi că ai fost prins. Contrar uzanţelor din romanele poliţiste, în cazul de faţă este chiar indicat să cazi victimă.

[Textul urmează să apară în revista Familia, nr. 4/ 2010]

Actualităţi [09.03.10]

1. Revista FAMILIA

Au apărut primele două numere din an. Au apărut deodată fiindcă ne-am gândit să modificăm niţeluş aspectul revistei şi treaba asta s-a întors împotriva noastră. Mai exact, cartonul cerut de noi pentru copertă s-a dovedit greu de găsit şi, odată găsit, s-a dovedit greu de suportat financiar. Drept pentru care am revenit la cartonul cel lucios, în speranţa că va veni ea vremea bună şi ne vom permite şi cartonul cel (mai) frumos.

Ce e nou? vă întrebaţi. Păi, avem o copertă mai simplă, cu aer mai de epocă, însă cu „aripioare” moderne. Avem un layout nou în interior, mai plăcut ochiului. Avem şi un font nou, mai potrivit cititului (zic eu). În rest, avem texte din ce în ce mai bune. 🙂 Colaboratorii noştri permanenţi sunt mai (buni decât ai lor, era să scriu) în vervă ca oricând, iar colaboratorii ocazionali sunt mai inspiraţi. Vă dau doar câteva nume: Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Alexandru Vlad, Al. Cistelecan, Ovidiu Drimba, Vasile Dan, Ion Zubaşcu, Mircea Morariu, Marius Miheţ şi aşa, şi tot aşa mai departe.

Ce vă recomand? Din primul număr, de senzaţie e cu siguranţă continuarea rescrierii Ţiganiadei (acum partea a VII-a) pe care o face colegul Traian Ştef. La fel de senzaţie este şi dialogul epistolar dintre Adrian Marino şi Ovidiu Drimba. Dar şi fragmentul oferit nouă şi, prin noi, cititorilor de Gheorghe Schwartz din viitorul său roman din seria Cei o sută, acum „episodul” Secretul Florenţa. – Din al doilea număr aş aminti, printre altele, prima parte a interviului pe care Lucia Negoiţă i l-a luat Ilenei Mălăncioiu. La fel de interesant, dar în alt registru, cel al prozei, este fragmentul de roman semnat de inegalabilul Daniel Vighi.

Înainte să trec mai departe, amintesc că suntem oricând bucuroşi de noi abonaţi. 🙂 Astfel, abonamentul pe un an întreg costă doar 72 de lei (8 numere simple a câte 136 de pagini şi 2 numere duble, vara şi iarna, a câte 244 de pagini). Pentru orice detalii, aici sunt.

2. Revista GALILEO

Dacă n-aţi aflat încă, aflaţi acum. Editura Millennium Press lansează pe piaţă o bombă. Bombă editorială, cu explozii repetate, trimestriale. Se numeşte Galileo şi este creaţia lui Horia Nicola Ursu. N-am să vă reţin atenţia, livrându-vă informaţii la mâna a doua, aşa că vă trimit direct la el. Găsiţi acolo tot ce vă interesează: nr. de pagini, sumar, colaboratori, mândreţe de copertă. Tot-tot.

A, aruncaţi musai un ochi la oferta de abonament. E trăsnet. Bum-bum!

3. Agenţia de consultanţă literară MY BOOK/ CARTEA MEA

Da, aţi citit bine. S-a înfiinţat o astfel de agenţie. Un pas obligatoriu pentru toţi scriitorii începători, fără experienţă. O părere avizată, argumentată, un sfat bine ţintit, o observaţie pertinentă – toate acestea sunt lucruri de care nu ne putem lipsi niciodată. Şi toate acestea sunt oferite de agenţia în cauză. Plus multe altele.

Eu zic că merită să le vizitaţi site-ul şi să cumpăniţi la ce scrie acolo. Poate învăţăm şi noi să fim profesionişti. Măcar noi, ăştia mai cu scaun la cap. 😉

Şi încă un lucru: luna aceasta, toate femeile au 20% reducere la toate serviciile agenţiei. Mai că-mi vine să-mi schimb numele în Mirela Pricăjan. 🙂

4. Agenţia de carte

Încă o agenţie. De data aceasta e vorba de un site foarte bine pus la punct, care sintetizează informaţia culturală cu un ochi critic. „Vinovaţi” de acest demers lăudabil sunt, în ordinea apariţiei: Dan Mircea Cipariu, Andra Rotaru, Cornelia Maria Savu şi Mihai Zgondoiu.

Împreună sunt o echipă de toată isprava. Asta se vede deja de la primele semne.

[De la ei am aflat, de pildă, că Daniel Cristea-Enache are de acum emisiune literară la TVR Cultural. Literatura de azi, în fiecare zi de luni, de la 21.15.]

5. Revista Noua literatură

… are site frumos. Până acum avea doar un blog. De unde puteam descărca, în format pdf., numere mai vechi ale revistei. Ei bine, de-acum e răsfăţ. Daţi o raită şi vă răsfăţaţi în voie.

Poate începeţi chiar cu articolul lui Florin Irimia despre Monştri invizibili de Chuck Palahniuk. 😀

O poveste

E vorba de textul editorialului pentru nr. 3 al revistei Familia. Îl reiau aici chiar dacă a trecut ceva timp de la apariţia lui. E oricum o poveste nemuritoare.

*

Povestea roirii Mâniei

Amu cică era odată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia i se dusese vestea în toate zările. Locuitorii ei, se zvonea, erau printre cei mai pricepuţi în toate cele, ştiau câte în lună şi-n stele, pe toate le rezolvau cât ai clipi din ochi. Şi se mai zicea că în ţara din povestea noastră curgea numai lapte şi miere, iar pe cer se plimbau împinşi de vânticel nori pufoşi din vată de zahăr. Cu toate acestea, ţărişoara purta necuvenitul nume de Mânia.

La facerea lumii, ursitoarele pesemne că blagosloviseră neamul mânioşilor cu un destin de invidiat. Întreaga lor istorie fusese presărată cu fapte de neasemuită vitejie, descoperiri epocale şi invenţii aducătoare de progres întregii omenirii. Buna-cuviinţă era la ordinea zilei, zâmbetul – monedă de schimb. Până şi soarele răsărea mai devreme peste acele dulci meleaguri stăpânite de aceste fiinţe mirifice.

Totul până-ntr-o zi, când asupra mânioşilor se abătu un blestem iscat, se înţelege, numai şi numai din invidia celorlalte naţii cu care mânioşii împărţeau Pământul. Naţii care nu cunoscuseră până atunci bunăstarea Mâniei şi nici ce înseamnă vorba bună nu ştiau. Din acea zi, ca din senin, proorocirea ursitoarelor păru să se fi făcut ţăndări. Mânioşii începură să-şi merite numele clipă de clipă.

Dacă până atunci vocabularul lor nu cuprindea cuvinte aspre, şfichiuitoare, şi nici înjurături aducătoare de roşeaţă în obraji, din nefasta zi a Schimbării numai aşa ceva auzeai pe străzile burgurilor mici şi mari, pe ogoare şi mai ales pe drumuri – care, merită a fi menţionat, se procopsiseră şi ele, peste noapte, cu hârtoape dintre cele mai adânci, de-ai fi spus că pământul însuşi se cască sub mânioşi spre a-i înghiţi cu tot cu chimeşă. La ghişeele publice, funcţionarii numai pâinea lui Dumnezeu până deunăzi te priveau mânioşi pe sub sprâncene, îţi aruncau vorbe din vârful buzelor ţuguiate şi, dacă le-ar fi permis deschizătura din geam, te-ar fi pălmuit de câte trei ori peste fiecare obraz. Poliţiştii, adevăraţi cavaleri ai dreptăţii, căpătară apucături de bufoni demenţi: când nu se urcau pe capota unei maşini pentru a împiedica şoferul să fugă de la locul faptei, parcau câte trei odată, cu trei maşini, în locuri nepermise şi, când câte-un mânios neinspirat le făcea poze, se năpusteau asupra lui, îl legau fedeleş, îl duceau la interogatoriu şi-apoi îl dădeau pe mâna scurtă a dreptăţii (căci şi aceasta se preschimbase peste noapte din cal roib în mârţoagă răpciugoasă); alteori, dintr-un exces de zel sau poate într-o încercare zadarnică de readucere a lucrurilor pe vechiul făgaş, aceiaşi cavaleri decăzuţi, la oră de vârf, se postau în mijlocul traficului cu ditamai macaraua pentru a muta o rablă din parcarea în care stătea de-un veac fără a deranja pe cineva, chipurile pentru fluidizarea circulaţiei. Spitalele începură să geamă de mânioşi bolnavi, dintre care unii mureau pe coridoare, căci vraciul de serviciu nu-şi terminase încă licoarea neagră izgonitoare de somn. În şcoli, învăţăceii făceau legea şi-şi puneau profesorii la respect.

Dar mare păcat ar fi fost să te minunezi de toate acestea, când însăşi fiica împăratului mânios, o fetişcană cam slabă cu duhul, se transformase din cuminte-nvăţăcea în tânără oratoare, conducătoare la rândul ei, cu şanse mari de-a reprezenta poporul mânios la forul de conducere continentală. Încet-încet, an cu an, din Mânia plecară tot mai mulţi mânioşi şi se stabiliră în ţările la care până atunci se uitaseră de sus cu ochi blajini.

Acolo, peste hotare, în ţări precum Talia, Pania, Glia şi chiar Mania, cea care părea să fi făcut schimb de locuri cu Mânia, mânioşii ajunseră să fie confundaţi, datorită pielii lor tuciurii, cu un vechi popor migrator, roii. Roii se făcuseră cunoscuţi prin firea lor neîmblânzită, prin portul de straie viu colorate şi prin nesupunere în faţa oricărui fel de orânduire. Roii, veniţi majoritatea din Mânia, e drept, se făcură vinovaţi – în Talia, mai mult – de fărădelegi fără număr, de violuri, de omoruri, de te miri ce grozăvii. Drept pentru care talienii i-au trimis pe toţi înapoi în Mânia. Paniolii, mai răbdători din fire, îi mai tolerară o vreme, dar o decizie asemănătoare deja se întrevedea.

Procesul de întoarcere a roilor în Mânia ajunse astfel să fie definit în rândul specialiştilor cu sintagma de „roire a Mâniei”, iar mai apoi, când procesul avea să se desăvârşească prin contopire uniformă, iar perioada nefastă avea să intre în agonie, aceiaşi specialişti (ursitoarele noii lumi) anunţară că o ţară nouă într-o nouă epocă a evoluţiei sale merită un nume nou. Astfel, ei propuseră numele de România. Care se încetăţeni degrabă şi la scurt timp nimeni nu mai ştia să fi existat vreodată pe faţa pământului celui mare şi lat o ţărişoară căreia să i se spună simplu şi necuvenit Mânia.

Dar toate acestea s-au petrecut cu mult, mult timp în urmă şi doar bătrânii cei mai bătrâni păstrează o fărâmă de amintire. Bătrânii şi povestitorii, care e ştiut lucru că au darul înfloririi. Căci altfel de ce şi-ar încheia toate poveştile cu: „ş-am încălecat pe-o şea şi v-am spus poveste-aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n-am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”?