Victimă de bunăvoie

De cinci ani, cititorii lui George Arion aşteaptă o nouă carte. De la Necuratul din Colga, roman prezentat la vremea aceea (2004) şi în paginile revistei noastre, rafturile librăriilor n-au mai găzduit niciun roman original marca George Arion.

Sigur, asta nu înseamnă că autorul a absentat complet. Ba dimpotrivă! În 2005 a apărut, în două volume uriaşe, integrala interviurilor luate de George Arion din 1975 până în 2004. A urmat o serie de reeditări: Cameleonul şi Atac în bibliotecă, iar de curând, tot într-un volum uriaş, Detectiv fără voie (Integrala Andrei Mladin). Ba şi mai mult, însuşi romanul cel proaspăt, Crime sofisticate, a fost publicat în mare parte în două foiletoane apărute în Ziarul de duminică (în 2005, respectiv 2009). Şi nu am terminat: povestiri din plănuitul ciclu Pe urmele lui Stephen Hawking (20 la număr, dintre care 19 au fost meşteşugit integrate în Crime sofisticate, a douăzecea rămânând a fi introdusă şi ea, cum spune autorul în deschiderea cărţii, la o eventuală reeditare după dispariţia sa – aceasta este, poate, cea mai mare enigmă pe care romanul prezentat nouă o aduce), povestiri din acest ciclu, spuneam, au apărut în publicaţii ca Almanahul Flacăra, Almanahul Rebus, România literară şi, cu voia dumneavoastră, Familia. Apoi, tot anul trecut, am putut asculta CD-ul Soldat căzut din iubire, conţinând versuri de George Arion puse pe muzică şi interpretate de Eugen Cristea. Cine l-a ratat, vă pot spune că şi-a refuzat o plăcere rară.

Vedeţi aşadar că George Arion n-a stat nicio clipă. A fost doar copleşit de mai multe proiecte literare ample, două dintre care alegând – pe bună dreptate – să le împletească sub titlul Crime sofisticate.

Întrucât romanul de faţă e compus din două piese. Steaua norocului şi Jucătorul de table. Cele două, deşi aparent distincte, se completează şi comunică în chip inteligent. Sofisticat.

În Steaua norocului avem cazul unui asasin care îşi alege victimele din rândul invitaţilor la o celebră emisiune de televiziune unde sunt prezentaţi ca modele de succes oameni cu trecuturi îndoielnice. Ancheta este condusă de Luca Pinte şi morocănosul lui partener, Miron Stratilat. Cititorul atent va observa că această echipă (care aici ajunge la capătul carierei) este aceeaşi din cele 99 de schiţe poliţiste reunite în volum, în 2003, sub titlul Anchetele unui detectiv singur. Prima parte a romanului se poate spune că reprezintă partea românească. Într-un ritm trepidant, pe mai multe planuri, pe mai multe voci – surprinzător, avem o dublă naraţiune la persoana întâi: anchetatorul şi frumoasa Alma, prezentatoarea emisiunii – cu o intrigă ce depăşeşte simplele canoane ale genului, această primă parte se încheie brusc, prin dispariţia asasinului.

În a doua parte, Jucătorul de table, trecem oceanul şi ne găsim în oraşul Barintown, mai vechi loc de desfăşurare a acţiunii pentru istorisirile lui George Arion. Aici asistăm la sesiunile unui club de povestitori ad-hoc, strânşi în taverna lui Politicosu, pasionaţi toţi de romanul lui Lawrence Block, Când sfânta crâşmă se închide (apărut la noi în traducerea lui Radu Vancu, la editura Humanitas), dar şi, după apariţia unui personaj misterios, degrabă poreclit Anticarul, de scrierile lui Stephen Hawking. Stârniţi tocmai de aceste scrieri, încep un lanţ de întâlniri la care fiecare prezintă câte o poveste inspirată de citate extrase din lucrările cunoscutului fizician. Aflate la graniţa dintre genurile poliţist, SF şi horror, aceste istorisiri sunt un real deliciu, un exerciţiu izbutit de dozaj a acţiunii, prezentate în cele mai felurite moduri, cu finaluri dintre cele mai neaşteptate.

Legătura dintre cele două părţi? întrebaţi. Ei bine, răspunsul, aluzia unui răspuns e de găsit, cum şade bine unei cărţi – nu numai! – poliţiste, în capitolul final. N-am să vi-l dau eu.

„Genul scurt nu mai e la modă în ziua de azi”, spune un personaj, la un moment dat. „Nimeni nu mai cumpără volume de schiţe şi nuvele […]. Nici măcar povestirile poliţiste nu mai au căutare. Autorii lor par neserioşi, leneşi, incapabili să scrie naraţiuni de largă respiraţie, cu personaje multe, şi întâmplări care se succed în cascadă, cu investigaţii psihologice laborioase. Romanul domină proza de azi.”

Este clar, cred, pentru oricine citeşte volumul de faţă că George Arion tocmai acest gol a vrut să-l umple. Căci în Crime sofisticate avem nu un simplu roman, ci o întreagă încrengătură de proze scurte: povestiri sau nuvele. Suntem ademeniţi cu promisiunea unui roman şi, deşi cuvântul dat are acoperire, descoperim pe parcurs că adevărata miză a fost de la bun început atragerea noastră de partea povestirii scurte. E un joc psihologic în care nicio clipă nu regreţi că ai fost prins. Contrar uzanţelor din romanele poliţiste, în cazul de faţă este chiar indicat să cazi victimă.

[Textul urmează să apară în revista Familia, nr. 4/ 2010]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s