Descopăr cu mirare că, în scrierea unei povestiri, cel mai tare mă atrage construcţia de personaj, contextualizarea, punerea în scenă. Nu intriga, nu dialogul, nu întorsăturile neaşteptate de situaţie. Cum ar trebui, poate. Drept urmare, deşi având adesea un subiect şocant, prozele mele actuale nu sunt poveştile alerte pe care le citesc cu maximă plăcere la autorii anglo-saxoni de gen. Este posibilă (i.e. firească) o astfel de ambivalenţă? Se poate ca proza pe care o scrii să urmeze cu totul altă direcţie faţă de proza pe care o citeşti cu predilecţie? Îmi place să cred că acesta e un semn de maturitate. Personajul, cu tot bagajul lui de trăiri şi cu tot trecutul din care vine, trebuie să fie pe primul loc. Întotdeauna. Iar dacă mâna care scrie mă trage nu spre acele descrieri succinte care stau în umbra acţiunii trepidante, ci spre iscodirea cu răbdare a celui care susţine şi motivează în definitiv naraţiunea, eu cred că e cu atât mai bine.

Nu voi nega niciodată: autorul meu de căpătâi a fost, este şi va fi mereu Stephen King. Datorită lui m-am aplecat temeinic asupra lecturii şi tot el m-a convins că am de spus, la rândul meu, nişte poveşti. În acelaşi timp, atunci când am început să-l traduc intens, să fiu, deci, aproape de el la milimetru, ceva s-a frânt. A intrat în acţiune un efect inhibator. Am devenit mult prea conştient de ceea ce puneam pe pagină, căutam în orice turnură de situaţie o paralelă, fie cât de îndepărtată, cu opera lui King. Pentru că, nu-i aşa, cititorii mei aveau să caute automat astfel de punţi de legătură. Tot dintr-o astfel de teamă, cei care mi-au citit romanul de debut „În umbra deasă a realităţii” (2002) şi aveau cât de cât habar de ce scrie Stephen King au remarcat, cu siguranţă, mai multe referiri făţişe, în epilog, la evenimentele din, poate, cel mai îndrăgit roman al lui, „It”. Asta m-a făcut, cred, pentru mult prea mult timp să amân reîntâlnirea cu hârtia şi stiloul. Acum însă – întâmplător sau nu, că nu-l mai traduc în română pe autorul din Maine – blestemul parcă s-a risipit. Mă încearcă din nou acea dorinţă viscerală de a scrie pe care mi-o amintesc bine de acum peste zece ani. Şi sunt cu atât mai uşurat cu cât îmi dau seama că poveştile mele, deşi neîndoielnic articulate într-un anume fel graţie apropierii de King, îmi aparţin 100%.

Pentru mine, weekendul a ajuns să însemne în principal două lucruri: prilej de stat + jucat pe săturate cu juniorul şi, în orele lui de somn de după-amiază, răgaz destinat exclusiv scrisului. În funcţie de momentul la care mă aflu în desfăşurarea unei proze, cele două ore de scris pot însemna între 6 şi 10 pagini de caiet mare. Ştiu că socotelile de genul acesta n-ar trebui să conteze, dar descopăr mereu că numărul de pagini scrise la finalul unei şedinţe îmi dă speranţe, mă convinge că se poate şi, în definitiv, îmi confirmă că productivitatea este rezultatul direct al inspiraţiei. Când eşti pe calea cea bună cu o povestire, aceasta se vede inclusiv în avântul pe care ţi-l iei scriind. Şi, în timp, perseverând, ajungi la o rigoare care poate să influenţeze productivitatea. Aşa îţi dresezi muza.